Am trecut de la copilărie la maturitate, apoi m-am trezit într-o adolescență ipocrită. Iar m-am făcut om matur, ca apoi să devin chiar EU, să-mi reamintesc tot ceea ce trebuia să știu. Și eram atât de fericită și împăcată... Eram AICI, prezentă în prezent!

Dar viața asta mi-a fost zguduită și m-am trezit din nou pierdută. A apărut atunci în viața mea această fată impertinentă, o fată imatură și mofturoasă cu care m-am luptat de parcă mi-era cel mai mare dușman. Am urât această fată care nu-mi dădea pace, care mă înfuria și mă îngrozea. Știam că a apărut din vina mea. Am încercat s-o ignor, gândindu-mă că se va plictisi, va uita și va pleca. De parcă era posibil așa ceva. Am luat-o înapoi și mai furioasă, și mai îngrozită... Am supus-o celor mai nesăbuite experiențe, am rănit-o, am umilit-o în cel mai dureros mod... I-am luat demnitatea și am plimbat-o așa goală și rănită prin fața celor care au vrut s-o privească. Și au privit-o! Abia atunci am privit-o și eu cu adevărat... Am luat-o înapoi din fața privitorilor și am dus-o pe un câmp îndepărtat... Și am privit-o! Am început s-o mângâi și a tresărit. Mi-am dat seama că ceea ce făcusem era inuman. Am început să-i îngrijesc rănile, să o curăț de mizeria în care o ținusem prizonieră atâta timp, începusem să o hrănesc... Într-o zi m-a lăsat să o țin de mână, într-o altă zi m-a lăsat să-i împletesc părul. Au fost momente în care se speria și voia să fugă. O imploram să mai rămână, să-i mai curăț o rană, să o mai alint puțin... Învățasem cum să mă port cu ea și începuse să aibă încredere în mine.

Într-o zi m-a lăsat să o privesc în ochi. Comunicam dincolo de limitele impuse de cuvinte. Ne priveam în ochi și comunicam într-un limbaj perfect, unul care dezvelea fiecare strat, îl curăța și îl așeza cu grijă, urmând același ritual și cu celelalte. Încet, încet toate rănile erau descoperite. Am început apoi să le îngrijim cu compasiune, cu respect, cu prietenie...

Într-o zi m-a îmbrățișat! Atunci am știut că va pleca de lângă mine și că nu aveam cum s-o opresc. Urma să plece de lângă mine, dar urma să se refugieze în mine, transformându-se într-un alt strat care să-mi reamintească mereu de această luptă pe care am dus-o împotriva ei... de parcă nu eram tot eu acolo. Atunci m-am eliberat cu adevărat! Această fată s-a născut din ura pe care mi-o purtam. A apărut ca să-mi arate cât de nedreaptă și cât de violentă sunt cu mine însămi. M-a învățat să nu mă mai judec, să nu-mi mai fac răni inutile, ci să le accept cu mândrie pe cele pe care le am. M-a învățat să mă iert! M-a învățat să mă iubesc din nou...

Trăiesc cu sentimentul că am trăit mai multe vieți... Straturi care s-au suprapus în mine, sedimentându-se zgomotos și dureros uneori... Atâtea trăiri și experiențe neașteptate... Mi se pare că ne naștem știind, cumva, tot!, iar apoi uităm, și, printr-o ironie a sorții, ne petrecem restul vieții încercând să ne reamintim...