Meravigliosa creatura...

...

Îngheţ al umanului.
În ce măsură îţi aparţine destinul atâta timp cât nu aparţine nici universului, nici vreunei fiinţe supreme, ci celor care pot respira doar în condiţiile unei fărâmiţări?
Mi se pare că liberul arbitru aleargă prin lume şi se ascunde de al celorlalţi...

Spiders Web...

"The piano keys are black and white, but they sound like a million colours in your mind!"

The Band Perry - If I Die Young

Fragmentare (II)...

Sensibilitatea e o forţă pe care puţini o pot birui. Profunzimea cu care poţi privi viaţa te poate anula ca fiinţă socială astăzi. E de preferat să fii emancipat şi să pătrunzi doar până la limita ce-ţi conferă siguranţa. Totuşi, nu o poţi regăsi mereu în tine însuţi, cu atât mai puţin în afara ta, de aceea e de recomandat să nici nu depinzi atât de mult de ea. Ţi se permite să priveşti, dar nu ai voie să atingi; să auzi, fără a asculta; să absorbi, însă fără a simţi. Nu-ţi mai sunt îngăduite datorii faţă de tine însuţi, rămân şi cresc cele faţă de ceilalţi.

Poţi înceta a-i mai despuia, altfel vei ajunge să fii tu mult prea adânc îngropat...

O zi aproape perfectă...

Unii oameni reuşesc să pară altceva decât sunt o viaţă întreagă... Am tot pomenit pe aici de măşti, de minciuni, de falsitate. Dar chiar şi atunci când crezi că eşti mai aproape de ceea ce e un om, acel om te poate surprinde, fie în cel mai neplăcut mod cu putinţă, fie în cel mai plăcut... I-am văzut pe toţi în aceste zile...pe cei care nimicesc totul din jurul lor, inclusiv pe ei înşişi, fără nicio urmă de remuşcare; şi pe cei care se bucură de tot mai rarele momente de sinceritate şi afecţiune, cei capabili să-ţi mulţumească şi pentru cel mai simplu gest de susţinere... I-am văzut pe cei care ies din propria mocirlă doar dacă se urcă pe umerii celorlalţi, dar şi pe cei care se ridică şi îi ajută şi pe cei din preajma lor.
Sunt zile în care sunt profund dezgustată de tot ceea ce văd... însă fiecare om poate evolua prin valori, prin bunul simţ (mă refer la o evoluţie veritabilă); de aceea mă bucur când îi întâlnesc pe aceia care adoptă o astfel de atitudine.

Fragilitate intimă...

În căutarea noastră neîncetată a ceva, descoperim propria noastră arhitectură. Ne minunăm, finisăm, dezvăluim inserţii unicate, dar totul devine insuficient. Atunci... începem să ne proiectăm propriul model în exterior. Creăm capodopere şi le privim admirativ până în clipa în care acestea se năruie dureros... zguduind până şi construcţia intimă a fiecăruia. Putem iniţia reconstrucţia; ar putea fi ceva minunat, dar de ce sunt atâtea ruine în jur?