"My Body is a Cage"

Brambura...

Niciodată nu am înțeles prea bine fenomenul acesta numit astenie. Dar acum încep să-l resimt și știu și cauza declanșării: schimbarea orei. Până azi am resimțit venirea primăverii în modul cel mai pozitiv cu putință. Astăzi însă...m-am simțit ca o bătrânică neputincioasă...
Refuz această hotărâre!

Abandon Ship....

Fragment dintr-o călătorie...

Între Calliope și Thalia se ivea Melpomene...

Într-o singură zi și-a reamintit tot ce a contat vreodată. Deși nu era în vârstă, multe păreau să-i îngroape ființa în sensuri diferite, confuze. Obișnuința de a diseca aceste sensuri persista și tot ce mai conta acum era să le simtă, să intuiască pozitivul. Această luptă anti- natură era obositoare. Singurul lucru pe care îl știa era acela că ori va trebui să reușească, ori va trebui să lupte neîncetat, lupta fiind resuscitarea atât de necesară. Atâtea noi imagini în spatele cărora se ascundea nu reușeau decât să se manifeste mai violent decât acțiunile celui mai crunt asasin sau asemenea celui mai de nestăvilit sinucigaș... Când și când, forța ajungea la o intensitate atât de mare încât răbufnea; binefacerea apărea doar la capătul unei serii de crime, încheindu-se cu sinuciderea sublimă a unui alt eu din care unul mai puternic se năstea. Acest nou tablou era pictat în culori tari, iar raminul ce-l împresoară apasă victorios asupra pseudoesențelor, iremediabil, momentan...imperfect.

Sweet changes...

Când suntem copii așteptăm să avem forța de a schimba ceva în lume; când suntem tineri și avem forța, încercăm să schimbăm; în scurt timp ne dăm seama că schimbarea e cea care ne aduce cea mai mare suferință. Atunci încetăm să ne mai dorim să schimbăm; începem să ne dorim să înțelegem schimbarea și să avem forța de a crește: în noi, în ochii celorlalți. Ne postăm în fața universului comun și ne întrebăm naiv Unde mă aflu? Fiind imposibil de dat un răspuns, ne agățăm de cei din jurul nostru și astfel ajungem să ne aflăm undeva, doar că într-un loc nepotrivit, un loc care nu este al nostru. Atunci ne postăm în fața universului personal și punem aceeași întrebare: Unde mă aflu? Unii m-ar numi egoistă sau poate naivă, dar cred că doar relația cu tine însuți te poate face să te afli la locul potrivit, în acel moment potrivit. Doar tu știi unde ești tu și unde încep să fie ceilalți. Totuși, cred în forța schimbării. Îmi pare a fi o forță nu prietenoasă, însă cu adevărat prietenă: te zguduie atât de tare încât ai senzația că ai murit și te-ai născut din nou.

Ce altă senzație te poate releva ție însuți mai frumos decât aceea de a te afla din nou în profunzimea existenței tale?

Puzzle dezghețat...

Îți petreci mulți ani din viață jucându-te de parcă ai fi doar tu și piesele noului puzzle primit. Cu greu realizezi când jocul devine mai complicat pentru simplul motiv că îți plac provocările și așa vezi fiecare nou joc. Începi să sesizezi prezența celorlalți participanți, a competitorilor...poate. Cu cât jocul devine mai complex, cu atât te îndepărtezi mai tare de ceea ce erai când ai început acest mare joc. În scurt timp, dacă ești norocos, te simți alienat și atunci decizi să-ți reamintești sensul acestui mecanism ludic. Nu devine nimic mai ușor odată cu această revelație, dimpotrivă, acum trebuie să fii mai atent pentru că începi să sesizezi fisurile, multe dintre ele provocate de ceilalți participanți și atunci trebuie să le acorzi o atenție mărită și acestora. Fisurile sunt derutante, deriva încetinește totul și poate schimba totul. Experiențe deschise încă crâcnesc la cel mai mic gest de renegare. Oricum e inutil să renegi ceva ce a făcut parte din tine la un moment dat. La fel cum e inutil să respingi ceea ce va veni. Apare acest moment în viața fiecăruia când realizează că jocul trebuie să atingă o complexitate absolută pentru ca apoi să poată reveni la mecanisme mai simple.

E singurul argument care mă face să mai cred în supraviețuire în acest prezent în care viitorul pare să nu-ți mai aparțină....