Între Calliope și Thalia se ivea Melpomene...
Într-o singură zi și-a reamintit tot ce a contat vreodată. Deși nu era în vârstă, multe păreau să-i îngroape ființa în sensuri diferite, confuze. Obișnuința de a diseca aceste sensuri persista și tot ce mai conta acum era să le simtă, să intuiască pozitivul. Această luptă anti- natură era obositoare. Singurul lucru pe care îl știa era acela că ori va trebui să reușească, ori va trebui să lupte neîncetat, lupta fiind resuscitarea atât de necesară. Atâtea noi imagini în spatele cărora se ascundea nu reușeau decât să se manifeste mai violent decât acțiunile celui mai crunt asasin sau asemenea celui mai de nestăvilit sinucigaș... Când și când, forța ajungea la o intensitate atât de mare încât răbufnea; binefacerea apărea doar la capătul unei serii de crime, încheindu-se cu sinuciderea sublimă a unui alt eu din care unul mai puternic se năstea. Acest nou tablou era pictat în culori tari, iar raminul ce-l împresoară apasă victorios asupra pseudoesențelor, iremediabil, momentan...imperfect.
De ce sa ne ascundem adevarata imagine? Sa fugim de noi insine, pentru niste aplauze? Ar trebui sa ne acceptam pe noi insine inainte sa ne accepte altii!
RăspundețiȘtergereE mai mult vorba de capacitatea de a ieși de sub toate acele imagini sub care esti forțat să stai uneori. Ești forțat: pentru ceilalți, pentru tine...până ajungi să fii atât de puternic încât să poți fi tu. Nu e vorba de a ne accepta pe noi înșine, ci de a ne descurca cu noi înșine atunci când sunt prea multe dorințe (ale noastre) care ne acaparează, ne claustrează ( cum bine arăta un prieten din blogosferă http://scorchfield.blogspot.com/2011/03/claustrarea-dorintei.html)....
RăspundețiȘtergere