Când suntem copii așteptăm să avem forța de a schimba ceva în lume; când suntem tineri și avem forța, încercăm să schimbăm; în scurt timp ne dăm seama că schimbarea e cea care ne aduce cea mai mare suferință. Atunci încetăm să ne mai dorim să schimbăm; începem să ne dorim să înțelegem schimbarea și să avem forța de a crește: în noi, în ochii celorlalți. Ne postăm în fața universului comun și ne întrebăm naiv Unde mă aflu? Fiind imposibil de dat un răspuns, ne agățăm de cei din jurul nostru și astfel ajungem să ne aflăm undeva, doar că într-un loc nepotrivit, un loc care nu este al nostru. Atunci ne postăm în fața universului personal și punem aceeași întrebare: Unde mă aflu? Unii m-ar numi egoistă sau poate naivă, dar cred că doar relația cu tine însuți te poate face să te afli la locul potrivit, în acel moment potrivit. Doar tu știi unde ești tu și unde încep să fie ceilalți. Totuși, cred în forța schimbării. Îmi pare a fi o forță nu prietenoasă, însă cu adevărat prietenă: te zguduie atât de tare încât ai senzația că ai murit și te-ai născut din nou.
Ce altă senzație te poate releva ție însuți mai frumos decât aceea de a te afla din nou în profunzimea existenței tale?
Asta daca iti mai faci timp pentru tine. Sau mai stii ce e ala timp individual.
RăspundețiȘtergereVin si intreb: nu te sperie cateodata sa fi doar tu cu tine?
Mă sperie de cele mai multe ori, dar în final ajung să mai urc o treaptă, să mai deslușesc ceva...și asta mă salvează de fiecare dată.
RăspundețiȘtergere