Îți petreci mulți ani din viață jucându-te de parcă ai fi doar tu și piesele noului puzzle primit. Cu greu realizezi când jocul devine mai complicat pentru simplul motiv că îți plac provocările și așa vezi fiecare nou joc. Începi să sesizezi prezența celorlalți participanți, a competitorilor...poate. Cu cât jocul devine mai complex, cu atât te îndepărtezi mai tare de ceea ce erai când ai început acest mare joc. În scurt timp, dacă ești norocos, te simți alienat și atunci decizi să-ți reamintești sensul acestui mecanism ludic. Nu devine nimic mai ușor odată cu această revelație, dimpotrivă, acum trebuie să fii mai atent pentru că începi să sesizezi fisurile, multe dintre ele provocate de ceilalți participanți și atunci trebuie să le acorzi o atenție mărită și acestora. Fisurile sunt derutante, deriva încetinește totul și poate schimba totul. Experiențe deschise încă crâcnesc la cel mai mic gest de renegare. Oricum e inutil să renegi ceva ce a făcut parte din tine la un moment dat. La fel cum e inutil să respingi ceea ce va veni. Apare acest moment în viața fiecăruia când realizează că jocul trebuie să atingă o complexitate absolută pentru ca apoi să poată reveni la mecanisme mai simple.
E singurul argument care mă face să mai cred în supraviețuire în acest prezent în care viitorul pare să nu-ți mai aparțină....
Îmi vine să scriu ceva despre cele scrise de tine, aşa, ca o dedicaţie, dar merge şi ceea ce am postat acum câteva minute bune, deci poţi să o consideri ca o dedicaţie.
RăspundețiȘtergere:)