In final...Sometimes...

Pentru cei care au zabovit printre litere și sunete...

Rămas bun! Am plecat în zbor printre file de istorie, să colectez pulsiuni inedite...dar revin...eu sau un alter-ego (?)!

Voi mai lăsa un fulg să poposească aici... din când în când!

Anamorfoza sufletului meu...

Mă zbat în mine, prin mine...Sângele imi zvâcnește violent. Nu înțeleg...nu sunt eu! Aș vrea să nu-mi fie dor de surâsul tău...aș vrea să nu-mi fie dor de mângâierea ta... aș vrea să nu-mi fie dor de aroma dintre noi... nici de parfumul tău, aș vrea să nu-mi fie dor de iubirea ta! Eternitate trecută și sufletul nu mă iartă... Mă ține prizonieră într-o lume cu iluzii false...ele îmi strivesc și ultima fărâmă de viață, ultima particulă de speranță... Iluzii ce mă ridică pe aripi de rouă...efemere! Sufletul meu e un copil rănit de indiferența ce stă de strajă asemenea unui Cerber...Speranțe disipate îmi lasă răni adânci... Apusul mi te aduce, răsăritul mi te alungă! Interior măcinat de lacrimi și dispreț... Nici măcar amintirile nu mă țin vie prea multă vreme...nu sunt eu! Distanța dintre noi se întrece cu orizontul! Farmecul înșelător al despărțirii se risipește sub chingile dorului de tine, de noi! Farmec hrănit de iluzii..efemere...din nou! ...nu sunt eu! Dorință nestăpânită de regăsire... de vindecare prin pași mărunți pe corzile sensibile! Parfum al renașterii absolute și al armoniei irepetabile îmi răsfață simțurile..doar pentru o clipă! Recad și sar printre ruine... Apoi...ca un șarpe mă târăsc printre ele...Încerc să ajung în templul existenței mele, dar mi-e teamă să rămân cu mine, dar cui nu i-ar fi?!? Eu sunt cea care poartă săbiile în propria-mi viață și uneori îi ating și pe ceilalți prin nechibzuința mea. Îi rănesc, îi iubesc, îi urăsc, îi vreau, îi am, nu-i mai vreau, îi pierd, mă pierd... Am intentat proces sufletului meu! Deseori te întrebam prin căile minții: -Dacă ai ști câtă iubire-ți port în suflet, ai veni?

Învăț din tăinuirile tale...renasc prin ale mele! ”Speranța moare ultima!” A murit! Eu... EU m-am renăscut!

Mă redescopăr și mă învăț să mă iubesc...mai mult decât m-ai fi iubit tu! Învăț să simt vibrația fericirii fără să te am lângă umărul meu! Învăț să mă înfățișez sufletului meu și lumii drept ceea ce sunt, îmi păstrez masca supremă... doar un El va reuși să mi-o distrugă! Sunt eu! Renasc prin tăinuirile mele...

Mă ridic deasupra ta și îți spun: -Durerea nu pleacă, dar m-am învățat să trăiesc cu ea în suflet, iar sufletul mă iartă... Pasărea Phoenix m-a luat sub aripa sa... Îmi deschid porțile sufletului și las lumina să mi-l inunde... Nu mi-e teamă! Vor fi paznicii mei care mă vor proteja de intruziunile întunericului!

P.S. Ciao! Te-am pupat!

In The Arms Of an Angel - Sarah McLaughlin

Vis al regretelor...

Își așeza ultimele valize în mașină și privi spre stradă... Oamenii erau agitați...o neliniște o cuprinsese. Se urcă în mașină, aștepta plecarea și privea pe geamul acoperit de picături de apă...Oamenii ce străbăteau trotuarele aveau o înfățișare de răutate, îi simțea răi. Dintr-o dată orașul sufletului ei devenea orașul pierzaniei și al neliniștii... Încerca să-și dea seama ce se întâmplă, dar nu reușea...Un nou val de dezastru îi împânzea privirea. Furtuna ce se dezlănțuise cu câteva minute în urmă lăsase semne grave ale forței sale, nepăsătoare ...la fel ca și furtuna ce-o forța acum s-o ia pe un alt drum. Apele învolburate de furia furtunii pătrundeau în fiecare colț al orașului, în fiecare pantof, al fiecărui om, indiferent de statut... Mizeria și mirosul insuportabil se împrăștia peste tot cu o repeziciune incontrolabilă. Cineva pornise mașina, parbrizul acoperit de furia furtunii nu-ți permitea să vezi ce te așteaptă, iar pe drumul spre noua sa locuință întâlnise disperare, neliniște, dar mai ales răutate...era o imagine clară a răutății, parcă oamenii ar fi fost dezbrăcați de toate măștile pe care le purtau în viața lor și acum rămâneau cu ce aveau cel mai adânc ascuns. Când a intrat în casă era deja extrem de obosită și nu observase decât aspectul de paragină...care înfățișa și propria ei stare, nu doar a vechii sale locuințe. Începuse să despacheteze. În partea aceasta a camerei simțea cum lumina dispare și e înlocuită de întuneric, dar privi în spatele ei și văzuse că cealaltă jumătate de cameră este invadată de insecte. Parcă aflate într-o înțelegere, muștele roiau în partea de sus a încăperii, spre tavan, iar păianjenii mișunau în partea de jos, agitați și negri. Se speriase dar știa că e ceva cu ce va trebui să se obișnuiască în noul său cămin. Nimic nu va aduce înapoi liniștea și bunătatea ce-i aparțineau cândva. Totuși, se hotărâse să se roage așa cum o mai făcuse cândva și primise ajutorul cerut, atunci prin intermediul unei persoane, acum...simțea că doar ea se poate ajuta, doar ea se poate salva din plasa celeilalte jumătăți a încăperii...

Gandul e abis....(Paula Seling - Promit)

Iluzia experienței...

Un prieten îmi povestea despre o teorie personală foarte ciudată...aparent și doar dacă încerci să o aplici propriei vieți. El susține că viața e asemenea unor cercuri...fiecare experiență deschide un cerc și acesta crește direct proporțional cu intensitatea și complexitatea experienței respective...

Aceste cercuri sunt insesizabile la început, însă atunci când ceva (un eveniment, o persoană) face ca acest cerc să se întrerupă, atunci începe să devină vizibil...și dureros. Singurul rol care ne revine nouă este acela de a reuși să închidem fiecare cerc care apare în viața noastră... Să ducem la capăt fiecare experiență... Depinde de fiecare cât este dispus să ofere, cât să primească, cât/ce să accepte...Fiecare are propriul set de reguli, fiecare decide ce e bine, ce e rău, ce e corect/ incorect. Fiecare încearcă să fie corect cu el însuși, fiind convins că astfel nu va da greș. De câte ori nu ai auzit pe cineva spunând: ”Am făcut așa pentru că așa am simțit că e bine!”? Deseori sistemul, personal sau general, suportă o repoziționare, la fel ca și omul care, pe parcursul vieții sale, își reorganizează ”grila” de sentimente, principii, reguli. Automat influențează deschiderea/ închiderea unui cerc... Din acest aspect derivă senzația inutilității, nechibzuinței, pasiunii, dorinței, neliniștii, nepăsării, indeciziei, iubirii/”ne”-iubirii...

Propun un exercițiu: gândește-te la anumite experiențe personale și încearcă să ți le imaginezi sub forma unor cercuri...câte dintre aceste cercuri sunt închise cu adevărat, câte consideri că au rămas deschise și au nevoie de un impuls pentru a fi închise total, câte dintre aceste cercuri au nevoie de mâna TA... sau a cuiva...pentru a-i asigura circularitatea specifică?

Gândul e abis…

Se salvase încă o dată de brațele dureroase ale destinului ce-i maltratase pântecul și pieptul... Se simțea vie de asta dată și nimic nu o făcea să se simtă altfel, decât amintirea... Acel blestemat nerv ce-i împânzea din când în când privirea. Se întorcea deseori la acel destin nefast și devenea neputincioasă în fața lui! Se trezise într-o lume în care își intuia drumul, dar refuza să creadă în el... Se întreba mereu ce să facă să nu se piardă. Întâlnirea lui i se părea ireală pentru că simțea că nu e un simplu trecător. Simțea că se va transforma alături de el. Nu putea decât să se bucure că transformarea era una împăciuitoare. Se simțea atât de liniștită...uitase cum e. Fiecare întâlnire aducea ceva nou. Fiecare privire îi topea, rând pe rând, fiecare scut, fiecare mască în spatele căreia ea se ascundea. Fiecare nouă senzație, fiecare gest, fiecare mângâiere îi aducea protecție și alinare. Atât de tare îi lipsiseră...acum le avea, și totuși îi era teamă. Știa motivul: încă simțea durerea, neputința, deznădejdea...

IN MEMORIAM...

Destin sau iluzie…

Căutăm neîncetat explicații, inventăm disperați pretexte, descoperim uluiți minciuni.
Dezlegăm mistere, aducem lumină...uităm să trăim!
Creăm speranță, redăm viziuni...uităm să vedem!
Fredonăm cântece despre minuni și dezastre...uităm să auzim!
Vorbim cu visele...uităm să visăm!
Învățăm să iubim...uităm să ne iubim!
Tăcere între noi, urlet în noi...
Trăim iluzionați între durere și zbucium, neîncredere și disperare, gelozie și posesivitate, visare și dezamăgire, trădare și Speranță...

Armonia renașterii...

Frigul îi pătrundea în oase, în inimă... Ningea cu fulgi mari și închiși în vidul efemer. Îi pătrundea în trup senzația renașterii. Ajunsese în clipa deciziei finale. Trupul pur și sufletul cicatrizat își alegeau o nouă destinație. Unde avea să poposească de astă dată? O dimineață caniculară, un zâmbet angelic și o mângâiere divină... Avea să fie altfel... În primul rând pentru că era altceva. Spera să fie altceva. O senzație învăluitoare de liniște, de armonie. Scăpase din lanțul acelei partituri cu un tempo prestissimo ce-i năucise existența precedentă. Zăbovea deasupra acelei noi arii și hotărâse să dea viață acelor note armonioase... Simțea că cicatricile i se estompau, iar amintirea durerii se neantiza.

Stand My Ground

02 Renaşterea Rebirth I

VIScerele durerii...

Simțea cum pieptul i se despică în mii de picături de sânge. Niciodată nu-și închipuise că va simți o ură atât de cruntă pentru tot ce o înconjoară, pentru ea însăși, pentru Dumnezeu. Toate iluziile îi fuseseră spulberate în zbuciumul acelei clipe. Simțea și acum mirosul înțepător de transpirație și tutun, simțea puroiul ce-i pătrundea în corp, resimțea durerea trupului sfâșiat de lăcomie. Apa ce cobora din cer îi șiroia pe trupul schingiuit de brutalitate, însă nu-i putea trezi simțurile. Cu o forță inimaginabilă își secționă sânul stâng, dorind să-și descopere inima. Apăsă lama cuțitului în dreptul inimii și roti fără ezitare. Sângele îi șiroia neîncetat... Ochii își pierduseră strălucirea, iar ultima sa privire se îndreptă spre trupul neînsuflețit al copilașului ei. Cea din urmă rasuflare le purta sufletele spre nicăieri...