Gândul e abis…

Se salvase încă o dată de brațele dureroase ale destinului ce-i maltratase pântecul și pieptul... Se simțea vie de asta dată și nimic nu o făcea să se simtă altfel, decât amintirea... Acel blestemat nerv ce-i împânzea din când în când privirea. Se întorcea deseori la acel destin nefast și devenea neputincioasă în fața lui! Se trezise într-o lume în care își intuia drumul, dar refuza să creadă în el... Se întreba mereu ce să facă să nu se piardă. Întâlnirea lui i se părea ireală pentru că simțea că nu e un simplu trecător. Simțea că se va transforma alături de el. Nu putea decât să se bucure că transformarea era una împăciuitoare. Se simțea atât de liniștită...uitase cum e. Fiecare întâlnire aducea ceva nou. Fiecare privire îi topea, rând pe rând, fiecare scut, fiecare mască în spatele căreia ea se ascundea. Fiecare nouă senzație, fiecare gest, fiecare mângâiere îi aducea protecție și alinare. Atât de tare îi lipsiseră...acum le avea, și totuși îi era teamă. Știa motivul: încă simțea durerea, neputința, deznădejdea...