Pași desprinși din urme...

De multe ori am senzația că trăiesc de parcă aș vrea să repar neîncetat câte ceva din trecut. Sunt o fire ranchiunoasă când vine vorba de propriile-mi greșeli. Poate din asta se naște și acest control pe care îl au părți de memorie asupra deciziilor de acum. Îmi proiectez, uneori chiar conștient, scenarii din trecut, schimbând doar personajele și decorul. E tristă această constatare. Totuși, deși e posibil să pierd timp înfăptuind aceste reîntoarceri, formarea mea nu se întrerupe. Și parcă intuiesc momentul în care trebuie să îmi întorc privirea mai mult spre nord. Și în asta constă salvarea mea. Oricum, nu știu cât din ceea ce consider eu că trebuie reparat chiar constituie o greșeală. E mai mult un sentiment de nesaturație. De parcă anumite sertare nu au fost încuiate; și știu că depozite din trecut pot fi închise sub cifru uitat. Acelea sunt victoriile mele cu mine însămi. Și ce senzație ar trebui să fie mai revigorantă decât aceea desprinsă din ordine, din echilibru. Ar trebui... Poate că aceste lupte le are fiecare; poate e o revoltă a tuturor ideilor pe care ni le-am format cândva despre noi și despre lume. De parcă ar trebui mereu să-i argumentez eului meu imatur de ce scenariul de astăzi nu poate fi acela construit în urmă cu atâția ani. Acum, oprindu-mă la această idee, mă gândesc că mâine mă voi lupta cu eul ce astăzi se mândrește a fi matur față de cel care se revoltă. De parcă exfolierea s-ar produce azi pentru cel de ieri. Aceasta nu poate fi în întregime o constatare tristă...