What If...

Ajuns în punctul median al vieții lui, resimțea atrofierea trupului său, simțea apăsarea ultimilor pași controlați, simțea cum forța fizică îl părăsea cu fiecare zi... Mintea începea să-i joace feste neînchipuite, iar el nu le putea face față...se lăsă în voia lor. Uitase să privească cu sinceritate viața, alegând în schimbul acesteia o piesă de teatru, prost jucată. Capodopera atît de prețuită cândva se dărâma asemenea căderii pilonilor ce susțin o arhitectură antică, doar că, forța căderii, impregnată în scoarța terestră, zguduia fiecare suflet din preajma sa.

Lacrimi ce inundau suflete și minți deopotrivă se preschimbau în particule de gheață, crestând adânc și dureros un ultim înveliș.

Alle porte del sogno...

Născută pentru a se jertfi neîncetat, pare-se...acum îi lipsea curajul să ridice privirea și să pășească încrezătoare spre ceea ce știa că merită, departe de ceea ce o cobora în infernul ființei ei. O femeie care s-a luptat întreaga viață cu demonii din jurul ei ajunge acum să îi recunoască pe cei din ea însăși. Tristețe mistuitoare îî încețoșează judecata, iar clipa de durere devine insuportabilă. Mii de frânturi îi articulează și maltratează Trupul. Și e atât de întuneric oriunde ar privi...Un negru ce apasă greu, ce soarbe și ultima moleculă de viață. Și e atât de frig... și tot mai multe particule se frâng sonor sub asprimea lui.

Incotro?!? Încotro, făptură minunată...asta te întrebi și asta te ține în loc. În tine stau pieziș mii și mii de cuvinte și stări, de simțuri și melancolii adânci, dar în tine stă la pândă sufletul tău bombardat. Acum e momentul resuscitării! Apleacă-te asupra lui și redă-i viața! Vindecă-l și mângâie-l... așa cum ai făcut mereu cu ale celorlalți. Îți urlă disperat... E un strigăt din consoane ce taie sadic. Dă-ți viață, draga mea, dă-ți viață ție, mai mult decât ai dat altora... E timpul tău! Acum e timpul! Privirea sus! Pășește încrezătoare spre tine, lasă-te descoperită de tine... Acum respiră adânc, un ultim suspin...atât. Vezi, draga mea, deja e puțin mai bine...

(...) Se ridică stingheră acum și privește...urma încă o apasă greu și ușor se transformă în remușcare... Încet, încet va ridica din ea un alter ego ce-l va neantiza pe acesta alterat. Aflându-se acum la poarta celor trei tărâmuri, nu poate preconiza care-i va fi destinația. Călătoria începe aici. În realitate, e un alt început... unul nedorit, dar iminent. Confuză și temătoare, rănită, dar preocupată de alte răni decât cele personale. De ce? Vei afla în curând că lupta asta e una cu tine și tu îți ești dușman acum... Atunci vei ști că tu ești cea care deschide poarta și atunci vei fi învingătoare. Dar încă nu a sosit momentul... Încă un suspin, te îndepărtezi. Durerea macină totul până ajunge să se macine singură... Încă puțin...

Illuminated

Norii se transformau în monștri nemulțumiți ce îndepărtau soarele naiv. Frunzele rămase în copacii jefuiți de vreme dansau speriate, în timp ce crengile acestora biciuiau violent aerul. Râurile țineau un concert funerar purtând cu sine coroanele destinului.

Toată viața ei fusese o manifestare a naturii, zile însorite îndepărtate violent de nori îmbufnați. Dar acum, aflată din nou în fața unui sine recalcitrant… natura îi făcea în ciudă. Soarele nu mai era obedient în fața cerului îndoliat, el voia să celebreze și o făcea. Ar fi vrut să nu fie ea cea îmbufnată de data asta, și-ar fi dorit să danseze un vals al împlinirii, dar în ea se jucau frenetic clipe și gânduri maltratate… Știa că trebuie să se supună. Nu avea niciun drept să continue joaca de atingere a altor si a altor culmi… Era timpul să se împotrivească loviturilor nesăbuite pe care și le oferea. Nu-i rămânea decât să se-nchine deciziilor…

Mio bello, bello amore...

Cele două cuvinte ;)

Călătorie inițiatică...

Se despica și pierdea frânturi din ea în acel vârtej. Nu simțea decât adrenalina și nu auzea decât un strigăt ușor frânt. Incapabilă să-l deslușească, îl ignoră. Știa că se află într-o dimensiune nouă pentru ea. Perseverentă în propria-i căutare, pășește pe calea înflăcărată a destinului ei. Pășește, se oprește, rănește, ucide... Simte durerea trupului ei născută din zvâcniri ale inimii nepotolite. Și se oprește... Privește nedumerită în zare, nu recunoaște nimic, nimic e ceea ce descoperă... Aude din nou strigătul. Acum înțelege: ”Urmează-mă! Urmează-mă!” Ușor, ușor fiecare strat cade... Cu fiecare pas îndreptat spre voce mai cade o ploaie, îi mai apare încă o rază. Calm se curăță de păcat...

Călătoria ei se apropie de sfârșit. Mai are puțin până să recunoască călăuza... Se apropie minunându-se de liniștea ce-i invada sufletul. Descoperă și percepe viața din jurul ei. Îi recunoaște pe cei dragi de care se îndepărtase atât de violent și se reapropie. Of, mângâiere suavă, cum îi potolești setea!

Aude vocea tot mai clar, deslușește toate cuvintele...se ceartă. Noaptea se stinge. Ea acum iartă și se iartă... Simte o căldură liniștindu-i ființa... Și aude: ” Îmi pare bine să mă cunoști! Sunt conștiința ta! Iar el, el e sufletul tău. A suferit un accident, însă acum e complet vindecat. Datorită ție. Mă bucur că ai regăsit drumul spre noi! Vino, toți te așteaptă. Te-au privit neputincioși atâta vreme. Sunt fericiți că ai revenit acasă! Vino, urmează-ne...”

Sau...

De multe ori ne trezim într-un uriaș montagne russe din a cărui delir nu ne putem desprinde. Nu știm când se oprește, nu știm nici ce urmează acestei senzații... nu putem decât să ne lăsăm în voia clipelor de extaz pentru că sunt pline. Cu riscul căderii, cu senzația finalității, ești neputincios, nesăbuit, amețit de înălțimi, îngrozit de coborârea mult prea bruscă.

Sau... alegi legănatul liniștitor al unei bărci ce plutește încrezătoare. Te lași mângâiat de soare și protejat de un cer senin... Te lași înduplecat de mirosul dimineților de primăvară, te lași învins de miresmele nisipului stins de-o ploaie purificatoare...

Sau... alegi să intrii în cușca animalelor de pradă, chiar având sentimentul forței lor. Te lupți, te zbați, te vindeci... Revii, dar când?!? Renaști neîncetat, dar ce pierzi cu fiecare moarte? Ce rămâi acum, în fața ultimei răsuflări? Ce vei fi la cea dintâi?

Sau...

Nebunului meu de alb...

...

Ani întregi ne-am rătăcit printre ruinele vieții, ocolind inconștient pașii spre o clipă în doi. Fiecare zăbovind în propria-i durere, alegând și plecându-se, întorcându-se și regăsind aceleași ruine secate de viață. Iar acum ne lăsăm purtați într-o îmbrățișare cuminte ce ne aduce armonia, dar și fiorul, mângâieri ce ne alină durerea și ne refac sufletele, priviri menite să asculte... Ne șoptim cuvinte confortabile, descoperim și păstrăm farmecul reîntâlnirii. Neașteptat, ne dezgolim secretele eului, parfumându-le apoi cu finețea tandreții ce se-ntinde peste haosul din jur. Imprevizibil...e speranța. Îți spuneam că știu...pentru că Simt. E armonia ce îmi ghidează pașii. Tu nu trebuie să mă vindeci căci pentru tine sunt eu. Tu mă știi și vei ști să vezi ce sunt acum. Nu-ți spun cuvinte de amor, sunt prea uzate și seci... Te fac să simți ca să știi, ca să cunoști...Tu mă vei lăsa să fiu eu, iar eu te voi ajuta să fii tu... ”Mi-ai perindat prin suflet ani întregi și poate pentru tine sunt acum așa. Nu pentru că am ales, ci pentru că s-a ales. Noi doar trebuie să păstrăm cu grijă un dar neașteptat.”

Iluziile se sting...