Iluzia experienței...

Un prieten îmi povestea despre o teorie personală foarte ciudată...aparent și doar dacă încerci să o aplici propriei vieți. El susține că viața e asemenea unor cercuri...fiecare experiență deschide un cerc și acesta crește direct proporțional cu intensitatea și complexitatea experienței respective...

Aceste cercuri sunt insesizabile la început, însă atunci când ceva (un eveniment, o persoană) face ca acest cerc să se întrerupă, atunci începe să devină vizibil...și dureros. Singurul rol care ne revine nouă este acela de a reuși să închidem fiecare cerc care apare în viața noastră... Să ducem la capăt fiecare experiență... Depinde de fiecare cât este dispus să ofere, cât să primească, cât/ce să accepte...Fiecare are propriul set de reguli, fiecare decide ce e bine, ce e rău, ce e corect/ incorect. Fiecare încearcă să fie corect cu el însuși, fiind convins că astfel nu va da greș. De câte ori nu ai auzit pe cineva spunând: ”Am făcut așa pentru că așa am simțit că e bine!”? Deseori sistemul, personal sau general, suportă o repoziționare, la fel ca și omul care, pe parcursul vieții sale, își reorganizează ”grila” de sentimente, principii, reguli. Automat influențează deschiderea/ închiderea unui cerc... Din acest aspect derivă senzația inutilității, nechibzuinței, pasiunii, dorinței, neliniștii, nepăsării, indeciziei, iubirii/”ne”-iubirii...

Propun un exercițiu: gândește-te la anumite experiențe personale și încearcă să ți le imaginezi sub forma unor cercuri...câte dintre aceste cercuri sunt închise cu adevărat, câte consideri că au rămas deschise și au nevoie de un impuls pentru a fi închise total, câte dintre aceste cercuri au nevoie de mâna TA... sau a cuiva...pentru a-i asigura circularitatea specifică?