The Scientist...

Să-mi pese mai puțin de tot...Ce aș mai fi dacă cine s-ar plictisi?!? Unde aș sta, de unde aș privi, ce aș uita? Cât aș rata...?

Chipul pe care îl privești îți devine ireal atunci când privești prea mult. Să fii orb sau mut poate fi o binecuvântare uneori. Să nu poți vedea decât cu ochii tăi interiori, să nu poți articula vorbele decât pe cele ce se desprind în interiorul tău... asta poate reprezenta o ieșire dintr-o zonă de confort care doar te amorțește. Să-ți solidifici vălul țesut sub presiunea fisurilor, să te anihilezi ca ființă universală și să-ți reîntâlnești conglomeratul de particule ce te definesc.

Mă percep ca având un eu interior înghețat. Uneori reușesc să topesc mai mult din gheața ce mă protejează, dar mă și ascunde sau mă ține la distanță...de mine. Câteodată mi-e teamă să ating acel strat înghețat, dar câteodată ființa aceasta a mea, cea de suprafață, simte un fior cumplit, chiar și atunci când soarele își îndeplinește cu stoicism misiunea. Atunci știu că trebuie să mai topesc puțin, să mă apropii mai mult de cine sunt... Totuși, nu mai simți că ai avea o singură viață... te simți stăpân dual. Cea mai mare provocare e aceea de a deveni unic stăpân al tuturor existențelor pe care le resimți ca fiind ale tale, însă fără a omite vreo particulă din vreuna dintre acestea... Ceea ce vreau să spun este că nu e de ajuns să fii doar tu, cel ascuns de lume. Trebuie sa faci un compromis suportabil între tine și tine...