Am trecut de la copilărie la maturitate, apoi m-am trezit într-o adolescență ipocrită. Iar m-am făcut om matur, ca apoi să devin chiar EU, să-mi reamintesc tot ceea ce trebuia să știu. Și eram atât de fericită și împăcată... Eram AICI, prezentă în prezent!

Dar viața asta mi-a fost zguduită și m-am trezit din nou pierdută. A apărut atunci în viața mea această fată impertinentă, o fată imatură și mofturoasă cu care m-am luptat de parcă mi-era cel mai mare dușman. Am urât această fată care nu-mi dădea pace, care mă înfuria și mă îngrozea. Știam că a apărut din vina mea. Am încercat s-o ignor, gândindu-mă că se va plictisi, va uita și va pleca. De parcă era posibil așa ceva. Am luat-o înapoi și mai furioasă, și mai îngrozită... Am supus-o celor mai nesăbuite experiențe, am rănit-o, am umilit-o în cel mai dureros mod... I-am luat demnitatea și am plimbat-o așa goală și rănită prin fața celor care au vrut s-o privească. Și au privit-o! Abia atunci am privit-o și eu cu adevărat... Am luat-o înapoi din fața privitorilor și am dus-o pe un câmp îndepărtat... Și am privit-o! Am început s-o mângâi și a tresărit. Mi-am dat seama că ceea ce făcusem era inuman. Am început să-i îngrijesc rănile, să o curăț de mizeria în care o ținusem prizonieră atâta timp, începusem să o hrănesc... Într-o zi m-a lăsat să o țin de mână, într-o altă zi m-a lăsat să-i împletesc părul. Au fost momente în care se speria și voia să fugă. O imploram să mai rămână, să-i mai curăț o rană, să o mai alint puțin... Învățasem cum să mă port cu ea și începuse să aibă încredere în mine.

Într-o zi m-a lăsat să o privesc în ochi. Comunicam dincolo de limitele impuse de cuvinte. Ne priveam în ochi și comunicam într-un limbaj perfect, unul care dezvelea fiecare strat, îl curăța și îl așeza cu grijă, urmând același ritual și cu celelalte. Încet, încet toate rănile erau descoperite. Am început apoi să le îngrijim cu compasiune, cu respect, cu prietenie...

Într-o zi m-a îmbrățișat! Atunci am știut că va pleca de lângă mine și că nu aveam cum s-o opresc. Urma să plece de lângă mine, dar urma să se refugieze în mine, transformându-se într-un alt strat care să-mi reamintească mereu de această luptă pe care am dus-o împotriva ei... de parcă nu eram tot eu acolo. Atunci m-am eliberat cu adevărat! Această fată s-a născut din ura pe care mi-o purtam. A apărut ca să-mi arate cât de nedreaptă și cât de violentă sunt cu mine însămi. M-a învățat să nu mă mai judec, să nu-mi mai fac răni inutile, ci să le accept cu mândrie pe cele pe care le am. M-a învățat să mă iert! M-a învățat să mă iubesc din nou...

Trăiesc cu sentimentul că am trăit mai multe vieți... Straturi care s-au suprapus în mine, sedimentându-se zgomotos și dureros uneori... Atâtea trăiri și experiențe neașteptate... Mi se pare că ne naștem știind, cumva, tot!, iar apoi uităm, și, printr-o ironie a sorții, ne petrecem restul vieții încercând să ne reamintim...

Alter ego...

  Să îţi doreşti să atingi normalitatea devine un teribilism uneori. Îţi închipui punţi de netrecut pe care tu deja le ai în urmă, te vezi întâmpinându-te noi obstacole pe care nu vrei să le accepți...Îți dai seama că orice ai face, oriunde ai fugi... intri într-o luptă care nu se oprește, doar se transformă... Aș vrea să am greutatea unei statui antice care nu poartă doar greutatea materială, ci și pe cea intrinsecă, aceea așezată după înfrângerea celor mai neașteptate furtuni...
  Să mă pot avea în orice clipă...

http://creativephotographymagazine.com/40-amazingly-shot-smoke-photographs/

I have in me like a haze
Which holds and which is nothing
A nostalgia for nothing at all,
The desire for something vague.

I’m wrapped by it
As by a fog, and I see
The final star shining
Above the stub in my ashtray.

I smoked my life. How uncertain
All I saw or read! All
The world is a great open book
That smiles at me in an unknown tongue. 

                                                        


Tenho em mim como uma bruma
Que nada é nem contém
A saudade de coisa nenhuma,
O desejo de qualquer bem.

Sou envolvido por ela
Como por um nevoeiro
E vejo luzir a última estrela
Por cima da ponta do meu cinzeiro

Fumei a vida. Que incerto
Tudo quanto vi ou li!
E todo o mundo é um grande livro aberto
Que em ignorada língua me sorri.  
  
( FERNANDO PESSOA,1888-1935) 
Poetry International Web 

Dispariţie...

Lacrimile îşi croiesc drum silit prin tine...

Dezamăgire în spatele datoriei...

 

"Fără îndoială că fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat să şadă la mese la care nu avea ce căuta; iar spiritele cele mai rafinate şi năzuroase în privinţa hranei cunosc acea primejdioasă dyspepsia care te apucă atunci când îţi cade vălul de pe ochi şi îţi dai seama cu dezamăgire ce ai în farfurie şi cine îţi sunt comesenii, - greaţa desertului". Friedrich Nietzsche

 

Deciziile dintr-o ultimă clipă devin periculoase atunci când avem aşteptări în privinţa jocului... Sunt aşa dezamăgită încât mă întreb cât va mai dura până când voi deveni o fire profund dezamăgitoare...aşa să nu mai încerc... nimic. Căci credeam că ar trebui ca fiecare să facă ceva bun acolo unde se află, în microuniversul său, dar în cele din  urmă descopăr că sunt puţini aceia cu care te poţi alia. Poate or fi de ajuns şi ei...

Iadul sau o banală ipostază a sa...

Oamenii sunt în esenţă răi, într-un sens primitiv! Deşi au şi o parte bună, de cele mai multe ori, aceasta nu rezistă în  lupta cu prea îmbelşugata parte negativă. Cu atât mai mult cu cât deseori i se întâmplă omului o sumă de lucruri sau apare un număr imprecis de personaje care îl determină să se apere cu partea  cea mai agresivă din constituţia sa. Şi astfel ajunge omul să fie rău, diabolic şi de neoprit în sălbatica sa răutate. Nu mai raţionează, nu relaţionează, nici cu el, nici cu ceilalţi, doar se lasă îndobitocit de nişte perspective care nici măcar nu i se potrivesc, doar pentru că...alţii aleg să-şi trăiască răul prin ei. Nu suflete, ci fiinţe mutilate se nasc din această acţiune, iar ceilalţi, cei folosiţi, fie inconştienţi, fie doar nepăsători, nu reuşesc să reducă această distanţă pe care o stabilesc în(tre) lume. Rănile devin trofee, iar acestea ajung să fie râvnite chiar de cei răniţi; pentru că aşa-i jocul ăsta stupid în care omul simte veşnic nevoia să-şi  revanşa...

Pași desprinși din urme...

De multe ori am senzația că trăiesc de parcă aș vrea să repar neîncetat câte ceva din trecut. Sunt o fire ranchiunoasă când vine vorba de propriile-mi greșeli. Poate din asta se naște și acest control pe care îl au părți de memorie asupra deciziilor de acum. Îmi proiectez, uneori chiar conștient, scenarii din trecut, schimbând doar personajele și decorul. E tristă această constatare. Totuși, deși e posibil să pierd timp înfăptuind aceste reîntoarceri, formarea mea nu se întrerupe. Și parcă intuiesc momentul în care trebuie să îmi întorc privirea mai mult spre nord. Și în asta constă salvarea mea. Oricum, nu știu cât din ceea ce consider eu că trebuie reparat chiar constituie o greșeală. E mai mult un sentiment de nesaturație. De parcă anumite sertare nu au fost încuiate; și știu că depozite din trecut pot fi închise sub cifru uitat. Acelea sunt victoriile mele cu mine însămi. Și ce senzație ar trebui să fie mai revigorantă decât aceea desprinsă din ordine, din echilibru. Ar trebui... Poate că aceste lupte le are fiecare; poate e o revoltă a tuturor ideilor pe care ni le-am format cândva despre noi și despre lume. De parcă ar trebui mereu să-i argumentez eului meu imatur de ce scenariul de astăzi nu poate fi acela construit în urmă cu atâția ani. Acum, oprindu-mă la această idee, mă gândesc că mâine mă voi lupta cu eul ce astăzi se mândrește a fi matur față de cel care se revoltă. De parcă exfolierea s-ar produce azi pentru cel de ieri. Aceasta nu poate fi în întregime o constatare tristă...

Seară autumnală...

Ce frumos e să mai avem ceva care să ne lege de cei ce suntem de-a lungul unei vieți.
Amintirile sunt singurele care ne sunt martore permanente, chiar dacă uneori ajungem să mai simțim doar parfumul lor...

Copilul care aleargă către mare...

Chiar cred că ratăm fericirea; doar prin ocuparea timpului, căutând-o... ne încorsetăm. Uneori suntem capabili să redevenim simpli, astfel reușind să ne mai acordăm un răgaz, să mai înlăturăm un obstacol. Dar atât de rar facem asta...

Fiecare căutare poate deveni o călătorie! Dar călătoria își pierde sensul atunci când uităm să privim, să cunoaștem. Ori călătorii în care ne-am transformat azi sunt prea grăbiți ca să mai observe... Astfel, călătoria s-a transformat într-un maraton; doar trecerea bandei ce marchează finish-ul mai pare să conteze. Cred că fericirea ne privește nedumerită de pe marginea pistei...

”Aerul este plin de genii!"

Plecând de la premisa că "...ei au gravat pe table ascunse faptul ca aerul este plin de genii", îmi închipui fiecare idee mai grozavă pe care o întâlnesc ca fiind o gură de aer pe care cineva a catadicsit să o inhaleze pe îndelete.

Și pornind de la această posibilitate a inhalării, iată cum înțeleg și acest atât de auzit ”Carpe diem!”: Stai, omule, că pierzi mai mult înfuriindu-te pe clipe; alergând ca să le prinzi, nu faci altceva decât să le pierzi!