”Aerul este plin de genii!"

Plecând de la premisa că "...ei au gravat pe table ascunse faptul ca aerul este plin de genii", îmi închipui fiecare idee mai grozavă pe care o întâlnesc ca fiind o gură de aer pe care cineva a catadicsit să o inhaleze pe îndelete.

Și pornind de la această posibilitate a inhalării, iată cum înțeleg și acest atât de auzit ”Carpe diem!”: Stai, omule, că pierzi mai mult înfuriindu-te pe clipe; alergând ca să le prinzi, nu faci altceva decât să le pierzi!

Despre capcana unei decizii...

Atât de greu e de primit o palmă pe care nu o aștepți, încât ai putea, chiar în clipa aceea, să te frângi în sute de fragmente.

Nu îi înțeleg pe oameni! Nicidecum nu m-am postat singură pe vreun pidestal, dar nu pot să înțeleg slăbiciunea unora. Slăbiciunea asta nu o văd în imposibilitatea de a trece peste niște evenimente, pentru că unii care rămân în fața acestor obstacole, rămân...și-atât. Ceea ce mă înfurie e acea inconștiență a unora în fața propriilor decizii, inconștiență care-i face mai apoi să decadă... atât de absurd. Nu ne permitem să ne purtăm copilărește atunci când avem ceva de ales. De aceea nu îi înțeleg pe aceia care nu-și pot asuma greșelile, preferând să învinovățească mereu și mereu pe un altul, decizând iar prostește. Ceilalți se prefac nedumeriți când, de fapt, contribuie la înlănțuirea nesimțirii. Cum naiba să crezi în ceilalți, când nici ei, nu numai că nu cred în ei înșiși, dar nici nu se cunosc? Cum pot eu jura că voi face ceva, când aproape tot ce fac îi implică pe ceilalți?

Octombrie.

Sub apăsarea unei monede canadiene îmi spuneai că ți-e dor de mine... Mă înfuriasei încă de dimineață, înainte de a-ți vorbi politicos...despre politică; după ce mi te adresaseși impropriu. Și acum, când seara te-a îndepărtat de mine, îmi aduc aminte cum unele zile aveau un astfel de efect asupra ta, acele zile în care îți era mai dor și în care îți spuneam că nu are sens. Încercam să nu te rănesc când tu păreai hotărât să mă strivești sub greutatea orgoliului... Îmi dai senzația că mă cunoști atât de bine, încât mă faci să mă simt încorsetată chiar și de o banală acoperire a irisului. E suav și arzător, e o tâmpenie ce ține câte o clipă...din când în când.

Și apoi îți aduc (și îmi aduc) aminte că e doar octombrie.... iar mâine e aprilie!

Viscere zidite...

Să ajungi aici unde chiar ai așteptat să fii... și tot nemulțumit să pari. Să te aștepți ca lumea să conlucreze pentru al tău bine; să te aștepți să fii tu cel care contează cel mai mult... nu prea. În cele din urmă poți fi ceva pentru tine și-atât. Să te alimentezi constant cu noi și noi utopii e aproape patetic. Ți-aș propune să îți schimbi percepția, dar care e sensul?!? Tu pari să știi ce vrei în nervul tău distorsionat. Și-atunci eu ce pot face? Te privesc și mă mir de fiecare dată când observ cât de pătimaș ești în propria-ți înfrângere. Știi că mereu am spus să scoți la iveală acel ceva care să-ți confere esența naturală... Dar cât de natural îți permiți tu să fii? Când îmi spui cât de nefericit poți fi sunt tentată să te plesnesc doar ca să vezi cu adevărat cât de nefericiți pot fi alții. Dar nu o fac fiindcă văd că te complaci în acest așa zis abis pe care chiar tu ți-l clădești cu atâta pricepere și îndârjire aproape incontrolabiă. În acest sertar mototolit de atâta pipăit mai găsești o urmă de piele a celui ce a fost la suprafață. Nu mai poți fi acela; poți fi tu, cel de acum și celălalt, dar nu poți fi doar unul... Cei mai mulți se reprezintă prin straturi, creând unele cărări doar pentru a putea să revizuiască vreo clipă... Dar ce descoperă e un nou înveliș... cel de acum, cel pe care se suprapune un altul sub clipa ce urmează să devină să fi fost...

Când am descoperit că toți mă caută pentru a te găsi, m-am întrebat de ce atunci când am dispărut din viața ta nu am plecat și din a lor...Am descoperit că făceam parte din straturile pe care ei și le construiseră și așa aveam să fiu prezentă și acum, chiar în propria-mi dispariție. Oricum, asta nu poate dura la infinit....Toate acestea se sedimentează și, dacă nu construiești încă, înseamnă că în câteva clipe s-ar putea să ajungi atât de ascuns, încât să nu mai fi găsit nicicând.