Să ajungi aici unde chiar ai așteptat să fii... și tot nemulțumit să pari. Să te aștepți ca lumea să conlucreze pentru al tău bine; să te aștepți să fii tu cel care contează cel mai mult... nu prea. În cele din urmă poți fi ceva pentru tine și-atât. Să te alimentezi constant cu noi și noi utopii e aproape patetic. Ți-aș propune să îți schimbi percepția, dar care e sensul?!? Tu pari să știi ce vrei în nervul tău distorsionat. Și-atunci eu ce pot face? Te privesc și mă mir de fiecare dată când observ cât de pătimaș ești în propria-ți înfrângere. Știi că mereu am spus să scoți la iveală acel ceva care să-ți confere esența naturală... Dar cât de natural îți permiți tu să fii? Când îmi spui cât de nefericit poți fi sunt tentată să te plesnesc doar ca să vezi cu adevărat cât de nefericiți pot fi alții. Dar nu o fac fiindcă văd că te complaci în acest așa zis abis pe care chiar tu ți-l clădești cu atâta pricepere și îndârjire aproape incontrolabiă. În acest sertar mototolit de atâta pipăit mai găsești o urmă de piele a celui ce a fost la suprafață. Nu mai poți fi acela; poți fi tu, cel de acum și celălalt, dar nu poți fi doar unul... Cei mai mulți se reprezintă prin straturi, creând unele cărări doar pentru a putea să revizuiască vreo clipă... Dar ce descoperă e un nou înveliș... cel de acum, cel pe care se suprapune un altul sub clipa ce urmează să devină să fi fost...
Când am descoperit că toți mă caută pentru a te găsi, m-am întrebat de ce atunci când am dispărut din viața ta nu am plecat și din a lor...Am descoperit că făceam parte din straturile pe care ei și le construiseră și așa aveam să fiu prezentă și acum, chiar în propria-mi dispariție. Oricum, asta nu poate dura la infinit....Toate acestea se sedimentează și, dacă nu construiești încă, înseamnă că în câteva clipe s-ar putea să ajungi atât de ascuns, încât să nu mai fi găsit nicicând.
Mi-a plăcut acest monolog. Am surprins întrebările ca un capăt al unui drum personal, răspunsurile nefiind o cale de ieşire pot fi în schimb aripi, drumul pedestru fiind traversat astfel prin zbor.
RăspundețiȘtergereMulțumesc! E frumos ce spui, Scorchfield!:)
RăspundețiȘtergereViscerele mi-au adus aminte de întortocherile vieţii, de curbe, de meandre, de semnul întrebării, de aici întrebările pe care le nasc. Apoi, zidite acestea înalţă obstacolul, zidul, pe care răspunsurile întrebărilor nu-l pot pătrunde, nici ocoli, dar îl pot traversa prin zbor. :)
RăspundețiȘtergereAșa este...
RăspundețiȘtergereCred că acest ”zbor” revine mereu în viața noastră. Chiar și la sfârșit, ultima privire e una de deasupra lucrurilor, nu?(sper!:)) Ca un fel de plutire...:)Adică, mă gândesc la toate lucrurile pe care nu le-am înțeles prea bine atunci când se petreceau, dar după un timp, după ce s-au petrecut, am fost capabilă să le privesc altfel, să le înțeleg...
Așa o fi și când în față nu va mai fi nimic de descoperit; sau nu va mai fi timp pentru descoperit... Vom privi totul ca pe o hartă, iar potecile vor fi popasurile pe care le-am făcut pentru a reuși să alegem drumul potrivit spre un vârf...
E complicat:) aproape că nu mai înțeleg nimic. Doar că mai e timp:)
Harta, un cuvânt magic; mai ales că în ultima sa descoperire proprie, a secretului genomului uman: omul a declarat că deține prin asta harta personală a propriei sale existențe.
RăspundețiȘtergereDe aceea, de multe ori, privim în noi ca într-un labirint, firul călăuzitor se lasă uneori așteptat, nedumerirea crește, sigur și îndoiala se așează lângă noi, un popas merită a fi făcut.
Sus, printre scările ce urcă, o undă de lumină ne arată existența cerului, odată ajunși pe acoperiș, ne vom lua zborul, dar cu mare grijă, nici prea sus, nici prea jos; în echilibru, ”nici prea aproape de soare, nici prea aproape de apă”, cum îl învăța Dedal pe fiul său Icar.