Iadul sau o banală ipostază a sa...

Oamenii sunt în esenţă răi, într-un sens primitiv! Deşi au şi o parte bună, de cele mai multe ori, aceasta nu rezistă în  lupta cu prea îmbelşugata parte negativă. Cu atât mai mult cu cât deseori i se întâmplă omului o sumă de lucruri sau apare un număr imprecis de personaje care îl determină să se apere cu partea  cea mai agresivă din constituţia sa. Şi astfel ajunge omul să fie rău, diabolic şi de neoprit în sălbatica sa răutate. Nu mai raţionează, nu relaţionează, nici cu el, nici cu ceilalţi, doar se lasă îndobitocit de nişte perspective care nici măcar nu i se potrivesc, doar pentru că...alţii aleg să-şi trăiască răul prin ei. Nu suflete, ci fiinţe mutilate se nasc din această acţiune, iar ceilalţi, cei folosiţi, fie inconştienţi, fie doar nepăsători, nu reuşesc să reducă această distanţă pe care o stabilesc în(tre) lume. Rănile devin trofee, iar acestea ajung să fie râvnite chiar de cei răniţi; pentru că aşa-i jocul ăsta stupid în care omul simte veşnic nevoia să-şi  revanşa...

Pași desprinși din urme...

De multe ori am senzația că trăiesc de parcă aș vrea să repar neîncetat câte ceva din trecut. Sunt o fire ranchiunoasă când vine vorba de propriile-mi greșeli. Poate din asta se naște și acest control pe care îl au părți de memorie asupra deciziilor de acum. Îmi proiectez, uneori chiar conștient, scenarii din trecut, schimbând doar personajele și decorul. E tristă această constatare. Totuși, deși e posibil să pierd timp înfăptuind aceste reîntoarceri, formarea mea nu se întrerupe. Și parcă intuiesc momentul în care trebuie să îmi întorc privirea mai mult spre nord. Și în asta constă salvarea mea. Oricum, nu știu cât din ceea ce consider eu că trebuie reparat chiar constituie o greșeală. E mai mult un sentiment de nesaturație. De parcă anumite sertare nu au fost încuiate; și știu că depozite din trecut pot fi închise sub cifru uitat. Acelea sunt victoriile mele cu mine însămi. Și ce senzație ar trebui să fie mai revigorantă decât aceea desprinsă din ordine, din echilibru. Ar trebui... Poate că aceste lupte le are fiecare; poate e o revoltă a tuturor ideilor pe care ni le-am format cândva despre noi și despre lume. De parcă ar trebui mereu să-i argumentez eului meu imatur de ce scenariul de astăzi nu poate fi acela construit în urmă cu atâția ani. Acum, oprindu-mă la această idee, mă gândesc că mâine mă voi lupta cu eul ce astăzi se mândrește a fi matur față de cel care se revoltă. De parcă exfolierea s-ar produce azi pentru cel de ieri. Aceasta nu poate fi în întregime o constatare tristă...

Seară autumnală...

Ce frumos e să mai avem ceva care să ne lege de cei ce suntem de-a lungul unei vieți.
Amintirile sunt singurele care ne sunt martore permanente, chiar dacă uneori ajungem să mai simțim doar parfumul lor...

Copilul care aleargă către mare...

Chiar cred că ratăm fericirea; doar prin ocuparea timpului, căutând-o... ne încorsetăm. Uneori suntem capabili să redevenim simpli, astfel reușind să ne mai acordăm un răgaz, să mai înlăturăm un obstacol. Dar atât de rar facem asta...

Fiecare căutare poate deveni o călătorie! Dar călătoria își pierde sensul atunci când uităm să privim, să cunoaștem. Ori călătorii în care ne-am transformat azi sunt prea grăbiți ca să mai observe... Astfel, călătoria s-a transformat într-un maraton; doar trecerea bandei ce marchează finish-ul mai pare să conteze. Cred că fericirea ne privește nedumerită de pe marginea pistei...

”Aerul este plin de genii!"

Plecând de la premisa că "...ei au gravat pe table ascunse faptul ca aerul este plin de genii", îmi închipui fiecare idee mai grozavă pe care o întâlnesc ca fiind o gură de aer pe care cineva a catadicsit să o inhaleze pe îndelete.

Și pornind de la această posibilitate a inhalării, iată cum înțeleg și acest atât de auzit ”Carpe diem!”: Stai, omule, că pierzi mai mult înfuriindu-te pe clipe; alergând ca să le prinzi, nu faci altceva decât să le pierzi!

Despre capcana unei decizii...

Atât de greu e de primit o palmă pe care nu o aștepți, încât ai putea, chiar în clipa aceea, să te frângi în sute de fragmente.

Nu îi înțeleg pe oameni! Nicidecum nu m-am postat singură pe vreun pidestal, dar nu pot să înțeleg slăbiciunea unora. Slăbiciunea asta nu o văd în imposibilitatea de a trece peste niște evenimente, pentru că unii care rămân în fața acestor obstacole, rămân...și-atât. Ceea ce mă înfurie e acea inconștiență a unora în fața propriilor decizii, inconștiență care-i face mai apoi să decadă... atât de absurd. Nu ne permitem să ne purtăm copilărește atunci când avem ceva de ales. De aceea nu îi înțeleg pe aceia care nu-și pot asuma greșelile, preferând să învinovățească mereu și mereu pe un altul, decizând iar prostește. Ceilalți se prefac nedumeriți când, de fapt, contribuie la înlănțuirea nesimțirii. Cum naiba să crezi în ceilalți, când nici ei, nu numai că nu cred în ei înșiși, dar nici nu se cunosc? Cum pot eu jura că voi face ceva, când aproape tot ce fac îi implică pe ceilalți?

Octombrie.

Sub apăsarea unei monede canadiene îmi spuneai că ți-e dor de mine... Mă înfuriasei încă de dimineață, înainte de a-ți vorbi politicos...despre politică; după ce mi te adresaseși impropriu. Și acum, când seara te-a îndepărtat de mine, îmi aduc aminte cum unele zile aveau un astfel de efect asupra ta, acele zile în care îți era mai dor și în care îți spuneam că nu are sens. Încercam să nu te rănesc când tu păreai hotărât să mă strivești sub greutatea orgoliului... Îmi dai senzația că mă cunoști atât de bine, încât mă faci să mă simt încorsetată chiar și de o banală acoperire a irisului. E suav și arzător, e o tâmpenie ce ține câte o clipă...din când în când.

Și apoi îți aduc (și îmi aduc) aminte că e doar octombrie.... iar mâine e aprilie!