Take Me As I Am...

Justify

Victime sau vinovații fără vină...

Fiecare își dorește ceva, mai mult unii, mai puțin alții. Dar ce facem pentru a obține ceea ce vrem? Ne luptăm cu toate armele, iar când avem în sfârșit ceea ce ne dorim ceva se schimbă și ne simțim prostiți de viață, de soartă, de karmă. Dăm vina pe orice pentru lipsa noastră de entuziasm, mai puțin pe noi înșine. E mai confortabil să spui că soarta a făcut așa, că așa trebuia să se întâmple. Cred că singurii răspunzători pentru ce ni se întâmplă suntem noi, fiecare pentru el. De ce nu suntem noi cei care să ne trezim dintr-o stare care nu ne permite să vedem adevărul, de ce suntem lași și preferăm să trăim în minciună? Pentru că nu avem mereu formula ideală, probabil.

O experiență o declanșează pe următoarea, această modificând-o pe cea ce va urma... și ne lăsăm duși de valuri ce poate nu sunt pentru noi. Deseori ne trezim luând decizii care nu au nicio legătură cu ceea ce suntem în realitate, dar alegem ceva pentru că așa se face, pentru că ne simțim în siguranță...

Puterea de a vedea adevărul o are fiecare, doar că unii preferă să se ascundă...chiar și de ei înșiși, de teamă, din comoditate, nici măcar nu mai contează.

Ne ascundem de noi, ne ascundem între noi...e un joc stupid. Probabil ar trebui sa luăm lecții de la copiii care se mai joaca de-a v-ati ascunselea. Ei nu au uitat regulile: celălalt trebuie să știe că ești în joc și oricât de bine sau de mult te-ai ascunde tot trebuie să te arăți la un moment dat...

Ne apar semnele și vreau să cred că le vedem doar în momentul în care suntem pregătiți pentru ceea ce simbolizează acestea, la fel și cu adevărul... ni se poate arăta, dar îl putem deforma doar pentru că nu suntem pregatiți să-l cunoaștem, asemenea celor rămași în peșteră...

Premiu...

Astăzi Illusion a primit un premiu surpriză de la Alexandra. Îți mulțumesc, dragă bloggeriță :)

În picătura de votcă...

O amețeală continuă zilele astea... Toți oamenii par alcoolizați, fiecare cu iluziile sale. Parcă nu mai avem ”iluzii” comune, dar nici măcar una? Vom ajunge să trăim în lumi paralele, fiecare cu peștera sa. Noroc cu serviciile pe care le prestăm, noroc chiar și cu criza (sau asta o fi de vină?!:) ). Astea ne mai scot din euforie și chiar din tâmpeală. Atâția oameni rupți de realitate prin pierderea unui zâmbet insignifiant. Zâmbete false, ochi pierduți în spațiu, pași robotizați, stereotipii verbale...oare doar asta vom mai vedea?

Totuși, toată lumea filosofează, eu cred că și asta ne tâmpește. Prea multe întrebări, prea proaste răspunsurile. Suntem ca într-un carusel, nici nu-i surprinzătoare amețeala. Și vin alte generații, crescute în tumultul vieților false, robotizate.

Haos mondial! Cine, pe unde mai e? Tu poti spune?

Scrisoare pentru tine...

Iubita mea,

Ești rătăcită printre ruinele propriei tale minți și printre articulațiile zdrobite ale sufletului. Încet pășești spre raza de lumină, dar în același timp te îndepărtezi de visul de a fi. Jocul mărgelelor explozive redă melodia ce-ți poartă gândul către... nicăieri. Imaginație și realitate, Zori de zi întristați și carcasă de nepătruns... îți definesc ființa. Intinzi aripile și le lași să cadă din nou...Nu e finalul tău, nici măcar al lor!

Îți amintești, revezi lumini calde și sclipiri inimaginabile. Ți-aduci aminte de lucruri pe care nu le poți așterne pe hârtie, de imagini ale unui univers iluzoriu și ți-aduci aminte de atingeri și suspine și de timpul petrecut în memorii vide. Regreți, revii și plângi ca un copil rătăcit în ploaie. Cazi pradă iluziei unui vis neîmplinit, iar glasul acesta acoperă glasul rațiunii. Înveți că fiecare pas face parte din tine, devii si redevii ce ești și uiți de singurătate, dar brațe îngropate revin și-ți redeschid răni, iar tu știi că redevin morminte. Fredonezi un cântec fals... îți spui și-ți strigă clar, dar NU vrei să-ngropi amintiri și clipe. Mii de războaie și suspine de cand ai spus ”mai vorbim” și totuși, dacă aș reintra în viața ta, aș fi căci clipe monotone transgresează timpul blocat parcă într-un cerc întunecat și simplu....

Lasă-i în nepăsare și incertitudine, pășește într-o lume nouă... Călătorești printre lumi, te aștept și te mângâi în disperarea de a te avea, te am și te exfoliezi... E timpul volatizării și al catharsisului suprem!

Insensibilă...te privesc ei. Tu...TU devii ceea ce ești! Tragi cortina după fiecare joc, iar cu fiecare pânză coborâtă, se pierde încă o mască. Pătrunzi în abisul vieții tale și cu măiestria unui pictor, simțul unui înger muzical, iscusința unui chirurg redai elixirul!

Aripile ți se deschid și zbori deasupra inconsistenței mundane!

Ai grijă de ei, iubita mea!

Al tău,

A.E.S.

Salut tomnatic!

1 septembrie! O zi în care totul se transformă sau se retransformă, de la felul în care ni se înfățișează soarele, frunzele ce se desprind timid, ploile ce spală decadența verii, până la OM. Concediile încep să se încheie, oamenii par să aștepte agitația cotidiană... Unii cu forțe proaspete aleargă în ritmul ploilor, alții cu dorințe încă neîmplinite își prelungesc imaginar vacanța cu o serie de filme, muzică sau cărți cu iz tropical... Până când aroma autumnală le induce o nouă stare...

Vă doresc o toamnă superbă!