Viscere zidite...

Să ajungi aici unde chiar ai așteptat să fii... și tot nemulțumit să pari. Să te aștepți ca lumea să conlucreze pentru al tău bine; să te aștepți să fii tu cel care contează cel mai mult... nu prea. În cele din urmă poți fi ceva pentru tine și-atât. Să te alimentezi constant cu noi și noi utopii e aproape patetic. Ți-aș propune să îți schimbi percepția, dar care e sensul?!? Tu pari să știi ce vrei în nervul tău distorsionat. Și-atunci eu ce pot face? Te privesc și mă mir de fiecare dată când observ cât de pătimaș ești în propria-ți înfrângere. Știi că mereu am spus să scoți la iveală acel ceva care să-ți confere esența naturală... Dar cât de natural îți permiți tu să fii? Când îmi spui cât de nefericit poți fi sunt tentată să te plesnesc doar ca să vezi cu adevărat cât de nefericiți pot fi alții. Dar nu o fac fiindcă văd că te complaci în acest așa zis abis pe care chiar tu ți-l clădești cu atâta pricepere și îndârjire aproape incontrolabiă. În acest sertar mototolit de atâta pipăit mai găsești o urmă de piele a celui ce a fost la suprafață. Nu mai poți fi acela; poți fi tu, cel de acum și celălalt, dar nu poți fi doar unul... Cei mai mulți se reprezintă prin straturi, creând unele cărări doar pentru a putea să revizuiască vreo clipă... Dar ce descoperă e un nou înveliș... cel de acum, cel pe care se suprapune un altul sub clipa ce urmează să devină să fi fost...

Când am descoperit că toți mă caută pentru a te găsi, m-am întrebat de ce atunci când am dispărut din viața ta nu am plecat și din a lor...Am descoperit că făceam parte din straturile pe care ei și le construiseră și așa aveam să fiu prezentă și acum, chiar în propria-mi dispariție. Oricum, asta nu poate dura la infinit....Toate acestea se sedimentează și, dacă nu construiești încă, înseamnă că în câteva clipe s-ar putea să ajungi atât de ascuns, încât să nu mai fi găsit nicicând.

Din Jurnalul Marthei...

Martha, această ființă cu demoni și îngeri acaparându-i ethosul, se plângea acum că nu-l regăsește nici pe unul, nici pe celălalt. În căutarea ei disperată nu a putut descoperi decât umbre ale acestora, însă nu a reușit nicicând să-i învăluie sau măcar să le absoarbă respirația. Nu se simțea prea pierdută; asta cu toată dezordinea prezentă atât în cadrul vieții sale sociale, cât și în spațiul ei personal. Se purta asemenea unui artist al cărui spațiu reprezintă un haos pentru cei incapabili să-și aproprieze elemente ale acestei lumi. Nici măcar această neînțelegere din partea celor ce o văd nu părea să o deranjeze teribil. De multe ori era nevoită să asculte lamentări din partea celorlalți, acelora preocupați de felul în care sunt percepuți. Ea era de părere, cel puțin de când a descoperit că cei mai mulți dintre aceia pe a căror părere se baza nu sunt decât niște instrumente care o zăpăcesc și o fac să-și piardă potențialul, că cei ce nu se integrează în universul pe care tu îl percepi nu sunt relevanți pentru ascensiunea personală. Or ea era o ființă care considera că potențialul său nu trebuie îngropat. Astfel, cel mai mult se baza pe autocunoaștere și pe intuiție, pe emoții, pe senzații. Acestea nu o trădau, sau nu o trădau la fel de des ca și ființele din viața ei care pretind orice, oricând, chiar și oricui sau ca și acele tipare deja mult prea comode pentru gustul ei. Era mândră de această reușită: aceea de a nu lăsa ca împăcarea, înțelegerea, armonia, poate chiar fericirea să aibă ca fundament rațiuni, strategii exterioare sinelui său. Neliniștea cauzată de această neidentificare a demonilor si îngerilor căutați se accentua doar pentru că era obișnuită cu prezența lor, se obișnuise să conviețuiască cu aceștia și, în niciun caz, nu ar fi dorit să revină la accesorii străine doar pentru a acoperi acest gol. Singurul lucru pe care îl considera acceptabil era să se reîntoarcă în acel labirint al căutării, iar dacă ar fi fost să nu-i găsească nici așa, tot ar fi fost mai liniștită, poate chiar satisfăcută, pentru că ea era o partizană a călătoriei, îmbrățișând multiple inițieri în fiecare drum parcurs...

Un altfel de răspuns...

"A disimula înseamnă a întinde un văl din cețuri oneste, din care nu ia naștere falsul, ci se pune oarecum la adăpost adevărul."

"Și bagă de seamă, adăugă domnul de Salazar, că, poftindu-te să disimulezi, nu te poftim să rămâi mut ca un urs. Dimpotrivă. Va trebui să înveți să faci cu cuvântul meșteșugit ceea ce nu poți face cu cuvântul răspicat; să te miști într-o lume care dă întâietate aparenței cu toate suplețile elocinței, să fii ca un țesător de cuvinte de mătase. Dacă săgețile străpung trupul, cuvintele pot străpunge inima. Fă să devină în domnia ta natură ceea ce mașinăria părintelui Emanuele e măiestria mecanică. " (Umberto Eco- Insula din ziua de ieri, p. 108, 109)

The Scientist...

Să-mi pese mai puțin de tot...Ce aș mai fi dacă cine s-ar plictisi?!? Unde aș sta, de unde aș privi, ce aș uita? Cât aș rata...?

Chipul pe care îl privești îți devine ireal atunci când privești prea mult. Să fii orb sau mut poate fi o binecuvântare uneori. Să nu poți vedea decât cu ochii tăi interiori, să nu poți articula vorbele decât pe cele ce se desprind în interiorul tău... asta poate reprezenta o ieșire dintr-o zonă de confort care doar te amorțește. Să-ți solidifici vălul țesut sub presiunea fisurilor, să te anihilezi ca ființă universală și să-ți reîntâlnești conglomeratul de particule ce te definesc.

Mă percep ca având un eu interior înghețat. Uneori reușesc să topesc mai mult din gheața ce mă protejează, dar mă și ascunde sau mă ține la distanță...de mine. Câteodată mi-e teamă să ating acel strat înghețat, dar câteodată ființa aceasta a mea, cea de suprafață, simte un fior cumplit, chiar și atunci când soarele își îndeplinește cu stoicism misiunea. Atunci știu că trebuie să mai topesc puțin, să mă apropii mai mult de cine sunt... Totuși, nu mai simți că ai avea o singură viață... te simți stăpân dual. Cea mai mare provocare e aceea de a deveni unic stăpân al tuturor existențelor pe care le resimți ca fiind ale tale, însă fără a omite vreo particulă din vreuna dintre acestea... Ceea ce vreau să spun este că nu e de ajuns să fii doar tu, cel ascuns de lume. Trebuie sa faci un compromis suportabil între tine și tine...

"'Til The Morning"

Underneath your skin...

Ciudat cum căutăm așa-zisul sens adevărat al vieții oriunde în lume, de parcă el s-ar opune sieși, ascunzându-se de starea care îl și susține până la urmă: viața. Or, eu simt că viața mea se află cel mai mult în mine, și mai puțin în ceilalți. Făcând un calcul simplu...starea de adevăr e în mine. Acum, pot exista varii motive pentru care eu o pot ignora, dar în final oricine trebuie să o resimtă. Dacă o descoperă/relevă sau nu depinde de cel care o deține...

Running these days...aglomerație relaxantă...