„Dragostea nu este doar un zâmbet, nu este doar o floare, dragostea este un suflet rănit și vindecat de altul.” (Octavian Paler)

Stă în fața lucrurilor sale împachetate și îi apare imaginea unei fotografii de pe la 11-12 ani în care ține în brațe un purceluș pe care dorea să-l însănătoșească. Strălucirea din ochii ei exprima inocență și speranță. Și-ar fi dorit să retrăiască acea clipă, dar știa prea bine că nu o poate întoarce, așa cum știa că nici acum nu se poate întoarce de pe drumul pe care l-a ales. Își amintește de sentimentele ce-i striveau sufletul la gândul pierderii celei mai iubite ființe: mama ei. Și-ar fi dorit să-i simtă mângâierea vindecătoare, dar trebuia să fie, încă o dată, cea care vindecă. O lume nouă în care nu se poate situa, vise mărunte spulberate și odată cu ele și inocența și încrederea. Se simte rătăcită printre năluci nepăsătoare... Își amintește de dimineața în care se caută în cameră și nu-și găsește decât parfumul...se pierde. Se închide în temple și cerșește salvarea, speranța și regăsirea drumului. E confuză. Decide într-un final și se lasă călăuzită pe o cale ce pare fără sens. Deși nu are iluziile lângă ea, stâlpii ei de sprijin, se simte liniștită... nu-și poate explica de ce. Se află în acel spațiu în care nu poate să-și analizeze trăirile, atmosfera e prea cosmopolită. Privește fără țintă și totuși vede îngerul timid care-i șoptește: - Am emoții! A simțit atunci o mângâiere divină pe care nu avea să o uite vreodată. A început cu neîncredere și teamă. Au urmat clipe indescifrabile care i-au alungat nălucile și i-au redat strălucirea în priviri. Se îndrăgostea și simțea că de data asta ea va fi cea vindecată...

Între comunicare și non-comunicare II

Știm foarte bine ce tip de comunicare dezvoltăm în general... Parcă este mai grav totuși în relațiile de cuplu. La începutul oricărei relații trăim senzații cărora nu le putem da explicații logice. Pe urmă, în timp ce relația evoluează și partenerii încep să-și cunoască defectele și încearcă să le accepte, lucrurile încep să se schimbe. Apar lucruri care îl deranjează pe unul sau pe celălalt, dar în acest stadiu al relației de cele mai multe ori pare dificil de obiectat, fără ca celălalt să nu se simtă ”atacat”, jignit, neînțeles. Nemulțumirile sunt depozitate într-un sertăraș și aici suferă o transformare drastică. O mică obiecție, legată de un lucru banal, devine un monstruleț. Cel care are o nemulțumire nu are curaj să i-o împărtășească partenerului, iar atunci când sertărașul devine prea plin, se revarsă sub formă de reproșuri. Celălalt se simte neînțeles, judecat prea aspru, cicălit. Apar tot mai multe frustrări, și de o parte și de cealaltă, iar partenerii nu mai găsesc canalul comun, iar dacă îl găsesc totuși, codul este incompatibil de cele mai multe ori. Un cuplu tinde să se izoleze, să se închidă într-un globuleț, iar acest aspect devine nefavorabil în condițiile în care cei doi pierd calea de comunicare. În acest punct al relației, gesturile sunt percepute anapoda, privirile nu își mai găsesc strălucirea, trăiești cu senzația că iubirea s-a terminat. Eu cred că aici începe. Acesta este momentul în care cei doi trec prin prima probă mai serioasă. Acesta este momentul în care cei doi își dovedesc iubirea, acea iubire care înseamnă empatie, afecțiune, răbdare. Capacitatea unuia sau altuia de a-l ”zgudui” pe celălalt în aceste momente de ”orbire” este indispensabilă. Acum este nevoie să existe o privire din afară a situației, chiar dacă pare dificil. Fiecare om se schimbă, devine altfel pe parcursul unei relații. Reușita acesteia stă tocmai în capacitatea celor implicați de a-și împărtăși unul celuilalt nedumerirea, de a-și analiza atitudinea și de a-și updata relația.

Despre amintiri...

Fiecare are parte de experiențe, fie ele plăcute sau neplăcute. Aceste experiențe ne marchează într-un fel sau altul percepția asupra lucrurilor de care eram siguri cândva...Cum facem față dezamăgirilor, pierderilor, dar, de ce nu, și bucuriilor din viața noastră? Părem incapabili să mai recunoaștem și să acceptăm fericirea în viața noastră. Suntem atât de fixați pe lucrurile negative încât nu le mai lăsăm pe cele pozitive să ia parte la conturarea existenței noastre. Refuzăm experiențele plăcute prin indiferență și dezinteres. Când avem parte de experiențe neplăcute, alegem calea cea mai simplă și ne trezim spunând: ”Am să uit!”. Da, pare cea mai bună soluție, dar este și cea corectă? Dacă eliminăm și amintirile din viața noastră, ce ne mai rămâne? Nu mă gândesc la ”trăirea în trecut”, ci la conservarea acelor experiențe, fie personale, fie ale altora, din care putem extrage anumite idei, valori, învățăminte. Trăim în această lume haotică și, culmea, ultimul lucru la care ne gândim este să privim în urmă, să ne asumăm greșelile, să ne identificăm nu doar ”cu”(experiență, cultură, popor etc.), dar și ”ca”... cu alte cuvinte...să ne asumăm realitatea în care ne zbatem din momentul în care ne naștem, poate chiar dinainte...prin strămoșii noștri. Să evităm poziționarea în spatele unui geam sau într-un balon, de unde bineințeles că observăm, cunoaștem experiențe, relații, oameni, dar această poziționare oarecum deasupra ne împiedică să recunoaștem și să ne asumăm anumite experiențe... Cred că ajungem să ne mințim foarte ușor prin această atitudine...de offsider, când este atât de clar ca suntem toți niște insideri ai aceleiași realități. Ne scriem propria istorie, dar o uităm pe cea din urmă, chiar și pe cea mai recentă. Și-atunci...ajungem să construim o istorie ”suspendată”, din moment ce de cea care reprezintă ”fundația” ne debarasăm. Amintirea vechilor valori devine punte de legătură și ne oferă siguranța unui viitor!

S.O.S.: Singurătate printre oameni!

Ne întrebăm deseori de ce am devenit atât de suspicioși, de ce nu mai avem încredere...nici măcar în propria persoană, de ce ne e frică să ne privim semenii și să-i lasăm să intre în viața noastră. De ce nu mai avem curaj să luăm decizii pentru viitorul nostru...acela proiectat în sufletele noastre! De ce ne ascundem sufletul, durerea și fericirea, chiar și de cei mai apropiați nouă, chiar și de noi înșine? De ce nu vrem să riscăm totul pe Dreptate, Iubire, Prietenie, Toleranță? De ce ne postăm mereu cu o armă letală în fața celor care vor să se apropie de noi? De când suntem asemenea unor roboți: muncim dar nu ne mai relaxăm, suntem setați să gândim, dar nu mai avem drivere instalate pentru a simți. Refuzăm frumosul din viața noastră prin acceptarea rutinei mult prea obositoare, prin accentul pe care îl punem pe ce scrie în Cărți, pe povești despre cum e mai util să fii dur și neobosit ca să reușești. Nu mai avem timp să le zâmbim(din suflet!) persoanelor dragi din viața noastră, să invităm un vechi prieten la un ceai, să îi oferim mamei o floare ce-i poartă numele, să DĂRUIM!, o părticică din sufletul nostru celor ce ne iubesc și ne răsplătesc, chiar și duritatea pe care le-o afișăm, în speranța că într-o zi le vom da codul de acces în sufletul nostru atât de plin de viscerele durerii și dezamăgirii!

Pitit sub masca tăcerii

Zi de zi avem treburi de rezolvat, oameni de văzut, prieteni de sfătuit, părinți de mulțumit, partener de iubit. Pentru fiecare problemă există o ipostază, pentru fiecare ipostază purtăm o mască (sau ne poartă ea pe noi?!?). Am devenit specialiști în manevrat aceste instrumente de… dezvoltare a eului?!? Nu putem afirma cu prea multă convingere că apelul la astfel de ”tertipuri” este neapărat un lucru negativ. Închipuiți-vă sentimentalism în fața șefului, autoritate în fața părinților, indiferență în fața prietenilor, gânduri ”mărețe” neîmpărtășite partenerului… Toate fac parte din noi, nu-i așa? Dar suntem datori să le schimbăm în funcție de…momentul zilei.
Cel mai dificil este atunci când realizezi că TU ai dispărut (sau poate doar te-ai rătăcit!)…acea parte din tine care contează cel mai mult. Mai avem timp să ne întâlnim cu noi înșine? Mai știm care sunt țelurile, valorile noastre sau ne lăsăm purtați de valurile mult prea agitate uneori? Viața ne poartă pe sus, fără să țină prea mult seama de strigătele dinlăuntrul nostru. Tot ce ne rămâne de făcut este să păstrăm vie, față de noi înșine, capacitatea de a ieși de sub masca tăcerii!

Între comunicare și non-comunicare

Auzim zilnic cuvinte mari: globalizare, multiculturalitate, unitate, solidaritate. Cum întâmpinăm noi aceste concepte, abstracte de-a dreptul uneori?
Tehnologia avansată favorizează relaționarea (în sensul creșterii numărului de contacte!). Întrebarea e simplă: cu câți dintre oamenii cu care intrăm în contact comunicăm? Cunoaștem limba celui cu care încheiem o afacere, știm numele președintelui țării pe care urmează să o vizităm, știm care sunt punctele de atracție turistică în locul în care ne vom petrece concediul. Dar ce știm despre valorile, despre atitudinile, despre concepțiile și experiențele celor cu care intrăm în contact? Sunt acestea importante astăzi, când ne grăbim atât de tare? Cum putem avea încredere că sunt luate decizii corecte când noi nu reușim să știm pe ce pune preț cel care ia aceste decizii? De ce ne ascundem atât de tare de cei din jurul nostru? De ce nu avem timp să-i cunoaștem cu adevărat pe cei cu care relaționăm?
Nu există comunicare pentru că nu există interes pentru lucrurile care îl definesc pe un om: valori, atitudini, credințe, cultură.

Privire în trecut: pas spre viitor!

Ce înseamnă bătrânii noștri astăzi? Ce ar trebui să însemne? Dacă am realiza cât de important este trecutul pentru un viitor prosper i-am respecta mai mult?
Uitarea face parte din viața fiecăruia, însă cât avem dreptul să uităm? De ce preferăm victimizarea în schimbul asumării unor experiențe trăite, fie acestea și nefericite? Ne permite oare Uitarea să pășim în Viitor? Avem oare dreptul să uităm?
De ce încercăm întodeuna să ascundem că ”suntem în budă”? De ce am încetat să împărtășim până și experiențele plăcute? Când am devenit atât de egoiști?
Trecutul poporului român este fără îndoială unul nefericit, dar oare nu asumarea acestui trecut, asumarea greșelilor din trecut ne poate salva de un prezent la fel sau poate și mai incert și nelăudabil? Nu asumarea greșelilor și mai întâi de toate cunoașterea lor ne poate ajuta să pășim mai încrezători în viitorul ce ne apare în față? Acceptarea trecutului este un pas spre vindecare. Împărtășirea experiențelor din trecut împiedică repetarea acelorași greșeli. Uitarea istoriei, fie ea personală, fie colectivă, duce inevitabil la involuție.
De ce nu mai avem răbdare să ne ascultăm bătrânii? De ce nu îi privim ca pe niște enciclopedii vii ce vin din trecutul pe care unii dintre noi nu l-am trăit? De unde vine dezinteresul acesta pentru tot ce înseamnă istorie, fie vorba și de istoria recentă? Nu e vorba aici de istorie în sens general, ci de suma experiențelor trăite de ai noștri, de ai lor și unele trăite chiar de noi.
Haideți să privim spre trecut, spre batrânii noștri care ne creează legătura cu acesta, să ne asumăm greșelile, experiențele, să le recunoaștem ca făcând parte din viața noastră...pentru a fi pregătiți pentru viitorul ce vine în grabă și el și pentru a-l înțelege!