Let’s talk about...me...and you! :)...

Special pentru Munteanu' preferat! ;) Însă eram datoare și cu niște Cuvinte scrise în șoaptă...

Dragi bunici, mătușici și unchiași, tembelele, pardon, iubitele mele verișoare, neîntinată societate: NU MĂ MĂRIT!

Ăsta era un anunț pe care ar fi trebuit să-l fac acum vreo două săptămâni când m-am întâlnit cu cei enumerați mai sus. Știți voi situația aceea când mergi neînsoțită la o nuntă și dai de toate rudele, mai mult sau mai puțin ramolite, și toate te întreabă un singur lucru: ”Dar tu când te măriți?” Hello, matale nu te uiți la mine? Mă vezi și cu vreun glob în mână gata să privesc în viitor? Dar mă mai vezi și disperată cumva sau bocind prin vreun colț? Păi, zâmbesc, dansez și mai și râd (și chiar e râsul meu) de câteva ore bune, în timp ce voi stați toți bosumflați (nici nu știu de ce, doar sunteți toți căsătoriți sau măcar într-o ”relație serioasă”, de ce s-o numi așa, nu știu, o relație e o relație, punct, restul sunt întâlniri...de detensionare;), aviz și bărbățeilor care simt nevoia să romanțeze o chestie doar pentru a face sex (poate am să scriu ceva pentru voi)). Îmi cer scuze pentru răspunsurile pe care vi le-am dat, scumpele mele verișoare, dar nu m-am putut abține să vă văd mutrișoara când vă spuneam că nu m-am tâmpit să mă mărit la 23 de ani când mai am atâtea de realizat, când voi erați tâmpitele care o făcuseră (și nu, măritată nu aș pleca în excursii când/cât/unde vreau eu, nici nu aș putea să îmi schimb jobul pentru unul mai bun, nici nu aș avea timpul și dispoziția de a mă descoperi, în anumite situații). Cu toate astea tot afișați privirea aia plină de compătimire. De ce? Să fie de compătimit că nu fac compromisuri aberante doar de dragul unei societăți care mai crede într-o instituție ce nu prea mai are de-a face cu un angajament real și sincer, față de propria ta persoană în primul rând? Hei, nu mă înțelegeți greșit, fetelor măritate, bravo vouă, să fiți fericite și iubite, cele care nu au făcut-o fiind presate de părinți, bunici, prieteni sau de timp (așa mă voi mărita și eu, când voi vrea!). Pffuuiii, asta cu timpul e cea mai tare. ”Suntem de atât timp împreună, ar fi cazul să trecem la un alt nivel!” Hmm, nu zău...dar de ce, fără primar nu poți? În fine, fiecare cu...păsărica ei!

Dar știți voi întrebările alea ce vin după nuntă? ”Și când ne chemați la botez?” De fapt, încă de la primărie ai parte de întrebarea asta, cică rătăcită printre urări de casă nouă (Chiar așa, care casă, bre? Că dădui toată agoniseala mea să mă deghizez nițel în ”Princess” și pe flăcăul ăsta de ici-șa în Don Vasilică). Deci, lasă botezul că trebuie să-mi plătesc chiria ;) și întrebându-mă asta, nu faci decât să-l urăsc și mai tare pe domnul ”Să trăiți bine!” și e păcat de la Dumnezeu să urăști, bunică dragă, doar matale știi. Mai lasă-mă vreo 3-4 ani dacă tot m-ai vrut măritată la 23.

O amică de-a mea (și nu, nu e genul de amică, prietenă a unei amice, care de fapt sunt eu, serios, foarte serios) a intrat în depresie la o astfel de reuniune (bine, după vreo 2-3 pahare de votcă, aaa, pe care le-a băut tot din vina bunicii). Pe urmă s-a dus fata și a dansat toată noaptea într-un club, singură, s-a întors să dea plicul și să înapoieze votca ingerată, chiar și tortul l-a restituit J și mai ziceți că fetele nemăritate sunt neserioase.

Sper că ați reținut: nu mă mărit, nu mă întrebați nici la anul, vă promit că vă chem când o voi face. Aaa, și ca să lămurim de pe acum, și la botez vă chem din timp. Just relax and enjoy your life! (Traducere pentru bunica: Mamaie, poți să-ți faci abonament la fizioterapie și pentru anul viitor!)

Revelație nocturnă...

Se întrebase cum era posibil să nu fi prevăzut asta. Se afla într-o situație pe care nu o înțelegea, pe el nu-l cunoștea, așadar nu știa care ar putea fi scăparea. Ea știa că e un schimb de experiențe...dar culturale. Atunci de ce simțea atât de acut pericolul, de ce era atât de neliniștită. Îl privea, încerca să-i zâmbească și observase pe fruntea lui un semn. Îl privi mai atent... semăna cu o pișcătură de insectă. Încerca să o ignore, însă el își atingea rana în mod repetat până când o substanță alb- gălbuie începuse să-și facă drum pe fruntea lui... Ioana intrase în încăpere, iar el se schimbase, privirea lui devenise rece, iar ochii lui aveau o nuanță mult prea închisă de negru, împânzită de minuscule irizații gri. Nu observase că nu mai era în cameră decât atunci când el a reintrat...încă un lucru ciudat, cum se putea să nu fi observat ieșirea lui dacă erau doar ei trei? De data asta îi privea insistent rana de pe frunte, era mai mult decât una provocată de setea unei insecte. Rămăseseră din nou doar ei doi, dar nu putea afirma că este același pe care îl luase cu doar câteva ore din fața unui oraș necunoscut pentru el. Simțea că ceva rău se va întâmpla. El se apropia de ea, începuse să o atingă, iar ea încercă să se îndepărteze...Forța lui se simțea tot mai tare. –Nu ai vrea să faci asta, nu înțeleg ce e cu tine!, spusese ea încercând să pară stăpână pe ea, deși simțea că se pierde. El o privea și un zâmbet răutăcios îi acompania privire inumană. Niciodată nu-și închipuise că s-ar putea afla într-o astfel de situație. Din reacția lui își dădea seama că nu se va opri. Îl întrebă ce e cu rana, părea să-și fi injectat ceva... Nu primise răspunsul pentru că prietenul lui intrase în încăpere. El se lăsase pe spate, apoi se ridică în picioare și o priveau amândoi. – Uite cum vom face. Știi bine că nu e nimic ce să poți face ca să ieși din această cameră, decât atunci când noi vom decide. Îmi vei da telefonul și vei zâmbi liniștită ori de câte ori unul din noi se va apropia de tine. Se revolta, începuse să strige la el și să îi spună că așa ceva nu se va întâmpla. Îi repeta că nu vrea să facă așa ceva și că în niciun caz nu va scăpa. Rămăsese în cameră doar cu M, prietenul lui, iar acesta îi cerea telefonul. Se simțea mai puternică în fața acestuia și îi spusese că este în cealaltă cameră în timp ce ea încerca să își aducă aminte numărul locuinței în care se aflau. Telefonul era în mâna ei ascunsă sub pătura cu care era acoperită. O încercare nereușită de a forma numărul prietenei ei o făcuse mai agitată. Încercase din nou, intuia care ar fi momentul ca ea să răspundă, scoase mâna de sub pătură, își puse telefonul la ureche, pregătită fiind să-i transmită prietenei ei adresa și nevoia de ajutor: - Libertății 14, ajută-mă!...”Momentan, abonatul pe care l-ai apelat nu este disponibil!”... M observase, îi luă telefonul, iar ea știa că acum doar singură poate duce lupta asta. Adrenalina o trezise din amorțeala pe care o simțea când unul din ei îi strangea brațele. Începuse să se lupte cu ei, îi lovea incontrolabil, trupul ei se strecura din încorsetarea trupurilor lor... Se ridică. Îi ura, știa că trebuia să se lupte. Îi lovea neîncetat, dar ei se amuzau... Forța ei creștea, dar știa că nu e de ajuns... îi era teamă că ăsta îi va fi sfârșitul. Începea să simtă durerea, forța o părăsea, era obosită, dar brațele ei loveau în mișcări agresive tot ce prindeau în cale...

Ușa se deschisese violent și camera era acum plină de oameni înarmați... Strigătul ei de ajutor fusese înregistrat de robotul telefonic. Din spatele acestora apăruse mama ei. O luă în brațe. Ea căzuse inconștientă la picioarele sale. Frică...

O trezise trupul ei care trepida incontrolabil...

If Tomorrow Never Comes...

Fix yourself...

La un anumit interval de timp trebuie să formatăm computerul, toată lumea care folosește unul știe acest lucru. La fel cum știe că dacă instalezi un program incompatibil e foarte probabil ca acesta să nu mai funcționeze, fie nu la capacitățile reale pe care le are, fie deloc…De câte ori nu te-ai simțit tensionat în prezența unei persoane? Și nu, nu vorbesc de tensiunea aceea oarecum pozitivă. Mă refer la un tip de tensiune care simți că te modifică, practic simți că întregul tău organism reacționează…Reacționează împotriva…noului program instalat pentru că… am ales versiunea eronată. De ce nu citim avertismentele ( a se citit si semnele) pe care le primim când ceva nu funcționează la nivel maxim, sau nici măcar la nivelul optim la care ar trebui să o facă. Avem și noi instrucțiuni de utilizare, asemenea unui aparat, dar ne e greu, nu să descifrăm limbajul în care acestea sunt scrise, ci să vedem că există un limbaj. Primim tot timpul semne, dar de cele mai multe ori le ignorăm, uneori conștient, alteori inconștient... Uneori le refuzăm prezența, iar atunci când sistemul începe să dea erori, învinovățim compania producătoare (”M-am născut să fiu nefericit! Dumnezeu vrea așa!”). Dar dacă am fi urmat instrucțiunile, dar dacă am fi acceptat avertismentele? Noi hotărâm dacă vrem să funcționăm la capacități maxime (și pentru a reuși asta trebuie să vorbim de capacitățile reale!) cu care am fost întrebuințați...

Organismul se războiește cu acele elemente care sunt contrare cu ceea ce suntem noi în esența noastră!

I Feel Good!!!

Nu pot explica exact motivele, dar...Damn...I feel good! Poate faptul că au fost câteva zile de toamnă superbe... Poate pentru că am simțit o mireasmă din ce am sădit cândva... Poate pentru că am făcut curățenie, în casă, dar și în viață...Nu știu...sper ca și tu să te simți așa... Enjoy...

Logical Song

După câteva ore petrecute cu câteva din amicele mele, în care am meditat asupra experiențelor revelatoare din viața noastră :P, mă urc în mașină și pornesc spre casă. La radio aud piesa de mai jos. Nu am recunoscut cine o cântă, așadar, ajunsă acasă, îmi salut amicul de preț: ”goagălul” și am dat de ea... Are niște versuri superbe...și actuale. Nici nu mai e nevoie să comentez. Audiție plăcută!

Take Me As I Am...

Justify

Victime sau vinovații fără vină...

Fiecare își dorește ceva, mai mult unii, mai puțin alții. Dar ce facem pentru a obține ceea ce vrem? Ne luptăm cu toate armele, iar când avem în sfârșit ceea ce ne dorim ceva se schimbă și ne simțim prostiți de viață, de soartă, de karmă. Dăm vina pe orice pentru lipsa noastră de entuziasm, mai puțin pe noi înșine. E mai confortabil să spui că soarta a făcut așa, că așa trebuia să se întâmple. Cred că singurii răspunzători pentru ce ni se întâmplă suntem noi, fiecare pentru el. De ce nu suntem noi cei care să ne trezim dintr-o stare care nu ne permite să vedem adevărul, de ce suntem lași și preferăm să trăim în minciună? Pentru că nu avem mereu formula ideală, probabil.

O experiență o declanșează pe următoarea, această modificând-o pe cea ce va urma... și ne lăsăm duși de valuri ce poate nu sunt pentru noi. Deseori ne trezim luând decizii care nu au nicio legătură cu ceea ce suntem în realitate, dar alegem ceva pentru că așa se face, pentru că ne simțim în siguranță...

Puterea de a vedea adevărul o are fiecare, doar că unii preferă să se ascundă...chiar și de ei înșiși, de teamă, din comoditate, nici măcar nu mai contează.

Ne ascundem de noi, ne ascundem între noi...e un joc stupid. Probabil ar trebui sa luăm lecții de la copiii care se mai joaca de-a v-ati ascunselea. Ei nu au uitat regulile: celălalt trebuie să știe că ești în joc și oricât de bine sau de mult te-ai ascunde tot trebuie să te arăți la un moment dat...

Ne apar semnele și vreau să cred că le vedem doar în momentul în care suntem pregătiți pentru ceea ce simbolizează acestea, la fel și cu adevărul... ni se poate arăta, dar îl putem deforma doar pentru că nu suntem pregatiți să-l cunoaștem, asemenea celor rămași în peșteră...

Premiu...

Astăzi Illusion a primit un premiu surpriză de la Alexandra. Îți mulțumesc, dragă bloggeriță :)

În picătura de votcă...

O amețeală continuă zilele astea... Toți oamenii par alcoolizați, fiecare cu iluziile sale. Parcă nu mai avem ”iluzii” comune, dar nici măcar una? Vom ajunge să trăim în lumi paralele, fiecare cu peștera sa. Noroc cu serviciile pe care le prestăm, noroc chiar și cu criza (sau asta o fi de vină?!:) ). Astea ne mai scot din euforie și chiar din tâmpeală. Atâția oameni rupți de realitate prin pierderea unui zâmbet insignifiant. Zâmbete false, ochi pierduți în spațiu, pași robotizați, stereotipii verbale...oare doar asta vom mai vedea?

Totuși, toată lumea filosofează, eu cred că și asta ne tâmpește. Prea multe întrebări, prea proaste răspunsurile. Suntem ca într-un carusel, nici nu-i surprinzătoare amețeala. Și vin alte generații, crescute în tumultul vieților false, robotizate.

Haos mondial! Cine, pe unde mai e? Tu poti spune?

Scrisoare pentru tine...

Iubita mea,

Ești rătăcită printre ruinele propriei tale minți și printre articulațiile zdrobite ale sufletului. Încet pășești spre raza de lumină, dar în același timp te îndepărtezi de visul de a fi. Jocul mărgelelor explozive redă melodia ce-ți poartă gândul către... nicăieri. Imaginație și realitate, Zori de zi întristați și carcasă de nepătruns... îți definesc ființa. Intinzi aripile și le lași să cadă din nou...Nu e finalul tău, nici măcar al lor!

Îți amintești, revezi lumini calde și sclipiri inimaginabile. Ți-aduci aminte de lucruri pe care nu le poți așterne pe hârtie, de imagini ale unui univers iluzoriu și ți-aduci aminte de atingeri și suspine și de timpul petrecut în memorii vide. Regreți, revii și plângi ca un copil rătăcit în ploaie. Cazi pradă iluziei unui vis neîmplinit, iar glasul acesta acoperă glasul rațiunii. Înveți că fiecare pas face parte din tine, devii si redevii ce ești și uiți de singurătate, dar brațe îngropate revin și-ți redeschid răni, iar tu știi că redevin morminte. Fredonezi un cântec fals... îți spui și-ți strigă clar, dar NU vrei să-ngropi amintiri și clipe. Mii de războaie și suspine de cand ai spus ”mai vorbim” și totuși, dacă aș reintra în viața ta, aș fi căci clipe monotone transgresează timpul blocat parcă într-un cerc întunecat și simplu....

Lasă-i în nepăsare și incertitudine, pășește într-o lume nouă... Călătorești printre lumi, te aștept și te mângâi în disperarea de a te avea, te am și te exfoliezi... E timpul volatizării și al catharsisului suprem!

Insensibilă...te privesc ei. Tu...TU devii ceea ce ești! Tragi cortina după fiecare joc, iar cu fiecare pânză coborâtă, se pierde încă o mască. Pătrunzi în abisul vieții tale și cu măiestria unui pictor, simțul unui înger muzical, iscusința unui chirurg redai elixirul!

Aripile ți se deschid și zbori deasupra inconsistenței mundane!

Ai grijă de ei, iubita mea!

Al tău,

A.E.S.

Salut tomnatic!

1 septembrie! O zi în care totul se transformă sau se retransformă, de la felul în care ni se înfățișează soarele, frunzele ce se desprind timid, ploile ce spală decadența verii, până la OM. Concediile încep să se încheie, oamenii par să aștepte agitația cotidiană... Unii cu forțe proaspete aleargă în ritmul ploilor, alții cu dorințe încă neîmplinite își prelungesc imaginar vacanța cu o serie de filme, muzică sau cărți cu iz tropical... Până când aroma autumnală le induce o nouă stare...

Vă doresc o toamnă superbă!